O zi de lucru mai puţin obişnuită prin faptul că tocma’ era ziua uneia dintre angajatele Consulatului. Restul ansamblului: aceeaşi mulţime cotidiană care ocupă trotuarul, aşteptând să-şi ridice paşapoartele. Ăştia sunt norocoşii sau bănoşii. Multora din celelalte categorii li s-a făcut lehamite.La invitaţia excelenţei sale, ambasadorul României, suntem conduşi prin birourile Consulatului de către şeful acestuia, dl Rus, care aşa şi arată (mi-am permis o remarcă personală, pentru că am verificat-o din şase surse). Suntem prin mulţimea de pe trotuar, când ni se face semn că putem intra în curte. Ne strecurăm printre moldoveni, fără ca vreunul să crâcnească. Se întâmplă suficient de des ca cineva să treacă peste rând, peste listele Consulatului sau ale petenţilor, am văzut asta seară de seară. Cam cum se întâmpla şi la noi după Revoluţie, când lumea era mult mai dispusă să lase capul în pământ şi să se mulţumească să-i înjure în gând pe privilegiaţi. În curte, pe alee, o femeie. Destul de în vârstă, după vorbă, după port, ţărancă plângând. Încearcă să îl abordeze pe consul. Consulul se arată relativ condescendent, adică nici n-o bagă în faţă, dar îi spune să vină la închiderea programului că o s-o ajute el. Femeia plânge, noi trecem. Dl Rus: "Câte am văzut eu aşa, vă spun sincer... Vin şi plâng, vin cu copiii... Am învăţat multe lucruri pe care n-aş fi vrut să le învăţ! Sincer vă spun". Şi e consul doar de câteva luni. Cel de dinainte s-a retras după vreo cinci ani, când se săturase de învăţat şi de neputinţa de a face lucrurile să meargă mai bine. Ajungem în birourile (puţine şi înghesuite) cu ghişee. Programul cu publicul începe la ora 16:00, dar de abia după ce sfertul de oră se scurge se dă semnalul. Lumea se buluceşte în faţa gemuleţelor aşteptând să le fie strigate numele. Între timp, lucrătoarele vin cu tot felul de acte la iscălit la consul, care semnează ca primarul. Dl Rus are o atenţie distributivă demnă de soldatul sovietic, cu un ochi în faţă, la duşmanul poporului, şi cu unul în spate, la NKVD-istul care putea să-l împuşte în ceafă. Simultan discuţiei pe care o poartă cu noi, se uită prin hârtii, care ar fi trebuit să fie deja citite şi parafate în timpul programului cu publicul, dă indicaţii şi vorbeşte la telefon. Doamne, da’ cât vorbeşte! Îi sună mobilul încontinuu, toţi vor un favor, e clar, după răspunsurile pe care le dă. Refuză absolut pe oricine ar fi la capătul firului, iar pe noi asta ne unge la suflet! Şi chiar dacă, după cum am auzit eu, cunoştea toţi solicitanţii. MAREA LEHAMITE. Trebuie spus că toată echipa a făcut de gardă prin faţa Consulatului zile în şir, hotărâţi să dăm în cap diplomaţiei româneşti din Moldova. În principal pentru că există o coadă sub formă de mol în faţă, înjositoare atât pentru cei care o formează, cât şi pentru statul român. Pentru că românilor de la ei li se face lehamite de românii de la noi, pentru că oricât de mulţi de-ai noştri ar spune că n-avem ce face cu moldovenii, sigur ar trebui să le fie clar că nu au deloc de ce să îşi dorească ca aceştia să ajungă ucraineni. Pentru că moldovenii au ajuns să se căsătorească pe bani cu românii ca să obţină cetăţenie (colega Rotaru a negociat frumuşica sumă de 3.000 de euro). Aşa că ne-am dus, înainte de a ajunge la Consulat, la Ambasada României, pentru o discuţie cu ambasadorul. De ce nu există mai multe consulate în Moldova? Românii au făcut mereu eforturi pentru a obţine spaţii noi, mai mari, suficiente ca să facă faţă avalanşei de cereri de vize sau cetăţenie, dar Guvernul de la Chişinău s-a opus mereu, invocând tot felul de chichiţe. Deocamdată s-a renunţat la ideea de a mai primi de la statul moldovean vreun sediu şi s-au cerut bani de la Bucureşti pentru închirierea unei case suficient de mari în Chişinău, care să funcţioneze ca şi Consulat, spune ambasadorul, şi care să aibă o capacitate de prelucrare de circa 1.200 de vize. Dar dacă au existat mereu atâtea piedici, de ce nu s-a adoptat varianta de acordare a vizelor la punctele de trecere a frontierei, pe teritoriul românesc? Pentru că legislaţia UE nu permite acest lucru, ne amărăşte iar sufletul Excelenţa sa. Discuţia a durat mai mult, dar am plecat convinşi cam toţi că ai noştri s-au străduit mult mai mult decât credeam noi şi că vina pentru lehamite, în cea mai mare măsură, este a moldovenilor.Înscrierea pentru obţinerea vizei de România se face online. Baba Safta nu are online. Da, dar are nepoţi. Dacă nu s-ar proceda aşa, bănuielile despre fraudarea ordinii pe liste ar fi mult mai mari. Înscrierea online începe la ora 24:00 şi există un număr de 200 de locuri disponibile pe zi pentru persoanele fizice, care se ocupă în primele cinci minute după miezul nopţii. Cinci minute. Chiar şi folosind Internetul, se vorbeşte despre fraudă. "Este posibil, dar aceasta deja nu ne mai aparţine. Încercăm mereu să schimbăm în bine sistemul de înscriere online, dar e probabil că sunt deja câţiva oameni specializaţi în înscrieri, care se descurcă mai bine decât alţii", rezum sub formă de citat din domnul ambasador o discuţie destul de tehnică despre computere, softuri, reţele, mauşi. VARIANTE. Până la deschiderea noii secţii consulare, pe care domnul ambasador speră să o inaugureze peste două luni, variantele de căpătare a unei vize ar fi o căsătorie gen "Buletin de Bucureşti" sau printr-o agenţie de turism, dar ambele scumpe pentru buzunarul moldoveanului de rând. Se mai poate apela la câţiva profesionişti care se plimbă prin faţa Consulatului oferindu-se să îţi procure un loc pe liste într-o săptămână. Unii se angajează chiar să îţi găsească de lucru după ce ajungi în România. Sau mai poţi să îi dai bani lui Radu, care pretinde că lucrează în Consulat şi te aranjează el repede. Da’ Radu nu lucrează, pentru că dă de fraieri care îi dau bani.
Sursa: Jurnalul National
