Preşedintele Viktor Iuşcenko s-a aflat ieri la Bucureşti pentru a-şi reafirma poziţia dură, intransigentă, în relaţiile Ucrainei cu România. La conferinţa de presă comună cu Băsescu, Iuşcenko a anunţat că va merge până în pânzele albe cu Canalul Bâstroe, a ameţit explicaţiile în privinţa forajelor ilegale – până la pronunţarea Curţii Internaţionale de la Haga – în platoul continental al Mării Negre din jurul Insulei Şerpilor şi a oferit vagi promisiuni în privinţa anulării vizelor pentru români. Faptul nu este un gest de bunăvoinţă, ci urmarea unui acord Ucraina-UE în privinţa cetăţenilor europeni, pe care Kievul l-a încălcat până acum. În interviul acordat ziarului „Gândul” cu o zi înainte, Iuşcenko arătase clar că vine la Bucureşti nu pentru a asculta, ci pentru a se face ascultat.
La 1 ianuarie 2007, imediat după aderarea României la UE, preşedintele Băsescu efectua un tur de forţă, vizitând vecinii României pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Republica Moldova şi Ucraina.
Băsescu a folosit aceeaşi strategie cu care a obţinut voturi de la români: băutul de vin şi şampanie din sticlă şi baia de mulţime. Cu Voronin a rămas de pomină întâlnirea la degustarea de vinuri moldoveneşti. Rezultatul acestui tip de diplomaţie în cazul Republicii Moldova este bine cunoscut: relaţiile au ajuns la cel mai scăzut nivel din istoria celor două state. Chişinăul a reclamat Bucureştiul la toate forurile europene, la ONU, NATO şi SUA pentru amestec în treburile sale interne, „tendinţe expansioniste şi revizioniste”, „agresiune politică şi diplomatică”. În cazul Ucrainei, lucrurile stau la fel de rău. Practic, între cele două capitale nu există, în acest moment, dialog politico-diplomatic.
În mod normal, vizitele la nivel înalt sunt o modalitate de a găsi soluţii acolo unde tehnicienii n-au mai avut mandat sau resurse. Din acest punct de vedere, şi după declaraţiile care s-au făcut, întrebarea este: de ce a mai venit preşedintele Iuşcenko în România? Desigur, orice întâlnire care nu se lasă cu înjurături, la orice nivel, între oficiali români şi ucraineni, este un fapt pozitiv şi care trebuie, din principiu, încurajat. Dar, totuşi, de ce a mai vrut preşedintele Băsescu să-l întâlnească, într-un moment în care, oricum, are foarte multă treabă cu referendumul pentru uninominal?
Adevărul este că tensiunea la graniţa de nord şi de est a României a crescut îngrijorător după aderarea României la UE. La Chişinău, regimul comunist prorus se teme că populaţia basarabeană va fi în mod natural atrasă către Occident, scăpând, astfel, din zona de influenţă a Rusiei. De aici şi agresivitatea neobişnuită a lui Voronin faţă de România şi Băsescu. Ucraina este un câmp de bătălie între influenţa americană şi cea rusească. Americanii mizează de trei ani pe Viktor Iuşcenko, fără rezultate însă.
Ţara noastră serveşte perfect ca duşman extern al tuturor conducerilor de la Kiev, care exploatează la maximum ultranaţionalismul dirijat în Ucraina împotriva României şi Poloniei. Interesul naţional al României este ca la graniţa sa cu fostul spaţiu sovietic să fie linişte şi pace. Acest lucru nu se poate face însă prin diplomaţia vinului. Poate şi fiindcă în fostul spaţiu sovietic preferată rămâne vodca, nu whisky-ul sau vinul. Vizita lui Iuşcenko în România nu este însă inutilă pentru Kiev. Venind la Bucureşti, Iuşcenko punctează în faţa Occidentului.
Rezultă că Ucraina doreşte dialogul cu România, pe când aceasta îl refuză. Spre deosebire de politica internă, unde preşedintele Băsescu poate folosi, ca nimeni altul, emoţia publicului, în politica internaţională contează calculul rece şi strategiile pe termen lung. În cazul de faţă, pe relaţia Est, România acţionează în continuare haotic şi pierde puncte preţioase.
Sursa: Gandul, de Bogdan CHIRIEAC
