În 2003 însă, America a început şi războiul împotriva Irakului. Toată atenţia Washingtonului s-a îndreptat către câmpurile de luptă din Orientul Mijlociu. Mugurii democraţiei liberale, care păreau să fie Iuşcenko şi Saakaşvilli, s-au ofilit în glastra „made in URSS”
La Tbilisi, mii şi mii de oameni sunt bătuţi, udaţi cu apă şi gazaţi de alte mii de poliţişti şi jandarmi. Cel numit încă de toate agenţiile de presă „pro-occidentalul” Mihail Saakaşvilli îşi tratează poporul aşa cum numai dictatorii ştiu s-o facă. Saakaşvilli a fost adus la putere în 2003 de Revoluţia rozelor, o formă primitivă a Revoluţiei portocalii care l-a adus pe „pro-occidentalul” Viktor Iuşcenko la putere în Ucraina. După câţiva ani de guvernare la Tbilisi şi Kiev, cei doi lideri, instalaţi la conducere cu ajutorul Americii, nu mai au nimic în comun cu valorile occidentale pe care se angajaseră să le apere.
După prăbuşirea comunismului în Europa de Est, în 1989, modelul occidental al democraţiei liberale s-a implementat cu succes în toate statele din regiune, inclusiv în România, ţară care, alături de Bulgaria, a manifestat cea mai mare rezistenţă la schimbare. Statele Unite au considerat că modelul poate fi testat şi în fostul spaţiu sovietic. O operaţiune de succes se petrecuse deja în cele trei republici baltice, devenite astăzi membre cu drepturi depline în NATO şi UE. În timp ce Rusia lui Putin s-a îndreptat în ultimii ani spre un model de capitalism de tip oligarhic şi o conducere autoritară, s-a sperat că în cel puţin trei state ex-sovietice - Ucraina, Georgia şi Republica Moldova - modelul occidental ar putea să aibă succes.
În 2003 însă, America a început şi războiul împotriva Irakului. Toată atenţia Washingtonului s-a îndreptat către câmpurile de luptă din Orientul Mijlociu. Mugurii democraţiei liberale, care păreau să fie Iuşcenko şi Saakaşvilli, s-au ofilit în glastra „made in URSS”. La fel cum n-au ţinut seama de specificul local atunci când au vizat democratizarea Islamului, SUA nu au ţinut seama de specificul statelor ex-sovietice, altul decât în ţările baltice. Ucraina şi Georgia au legături etnice şi culturale imposibil de ignorat cu Rusia. Pentru ca democraţia şi valorile occidentale să ajungă cu adevărat la Kiev şi Tbilisi, era nevoie să se ţină seama şi de contraatacul rusesc în regiune. Moscova s-a manifestat prin sprijinul material direct sau prin intermediul oligarhilor pentru pro-ruşi şi prin şantajul energetic.
Rezultatele anilor de „democraţie” sunt modeste. În Ucraina, Iuşcenko manifestă acelaşi ultranaţionalism ca şi pro-rusul Ianukovici. El şi-a ales România ca „duşman extern” pentru a obţine voturi pe plan intern, iar pentru asta se agită de la Bucureşti şi până în Insula Şerpilor. În Georgia, Saakaşvilli manifestă acelaşi autoritarism ca Vladimir Putin. Cu numai un an în urmă, se discuta ca, la summitul NATO ce va avea loc la Bucureşti, în aprilie anul viitor, Georgia şi Ucraina să primească invitaţie de aderare la Alianţa Nord-Atlantică. Astăzi, acest lucru este de neconceput.
Când a venit la putere, în ianuarie 2005, preşedintele Băsescu era fascinat de Georgia şi se răstea la MAE că nu trimite mai mulţi diplomaţi la Tbilisi pentru ca România să nu piardă deschiderea spre Occident a statului de la Marea Neagră. Ofensiva rusească în cele două state beneficiază de resurse practic nelimitate, iar meciul se joacă pe „terenul propriu” al Moscovei, bine cunoscut şi infiltrat de acesta. În plus, spre deosebire de SUA, Rusia nu se luptă pe alte două fronturi în acelaşi timp. Poate că America nu a pierdut războiul pentru democraţie în Vestul fostului imperiu sovietic, dar, în orice caz, victoria se va lăsa aşteptată multă vreme de acum încolo.
Sursa: Gandul, Bogdan CHIRIEAC |
