Consecventa e o trasatura rar intalnita in lumea politicului. E un lux pentru un politician, un partid, sau chiar un stat sa dea dovada de consecventa si insistenta in privinta unui sau altui domeniu de interes. De regula, mai devreme sau mai tarziu, din anumite ratiuni, actorii politici sunt nevoiti sa-si mai tempereze avantul si ambitiile, oricat de consecvente sau de principiu au fost ele pana atunci. Asta pentru ca intervin factori de diversa natura, se schimba conjunctura, se mai schimba conducerea, apar alte probleme, se ajunge la vreun compromis sau pur si simplu sunt reconsiderate vechile optiuni. Aceasta realitate a evolutiei atitudinilor si pozitiilor e valabila, repet, pentru entitatile politice de cea mai variata anvergura.
Atunci insa cand, in ciuda unor transformari obiective, care impun logic si transformari in dialog si comportament, se insista asupra vechilor abordari, se actioneaza in baza vechilor reflexe, se comunica in parametrii vechilor clisee – aceasta nu se mai numeste consecventa, ci incapatanare si rigiditate.
Anume intr-un astfel de mediu politico-psihologic, cimentat ideologic, este discutat si abordat de mai bine de un deceniu Tratatul de baza dintre cele doua state vecine – Romania si Republica Moldova. Un tratat care este repus in discutie cu o incapatanare suspecta si este abordat cu o rigiditate aproape sectanta.
Sa ne reamintim sirul lung al negocierilor pe marginea acestui subiect. Tratatul de baza moldo-roman a inceput sa se negocieze la scurt timp dupa obtinerea independentei Republicii Moldova, in 1991, si a fost parafat abia in 2000, de catre ministrii de externe ai celor doua state. Seful diplomatiei romane, Petre Roman, impreuna cu omologul sau moldovean, Nicolae Tabacaru, au pus semnatura pe textul care recunostea si punea in valoare caracterul privilegiat al raporturilor bilaterale; text in care erau mentionate „radacinile in trecutul istoric” si „comunitatea de cultura si limba” si era consacrat sprijinului reciproc in procesul de integrare europeana a celor doua state, drept obiectiv strategic comun.
Tratatul avea un continut special, el deosebindu-se de toate tratatele politice incheiate de Romania pana atunci. Documentul condamna implicit consecintele Pactului Ribbentrop-Molotov, precum si recunoasterea caracterului arbitrar al separarii Basarabiei de Romania in 1940. Paragraful 4 al Tratatului cuprindea specificarea ca Republica Moldova este considerata „stat romanesc independent pe teritorii anexate cu forta in urma intelegerii secrete Ribbentrop-Molotov”. Iar articolul 13 al Tratatului consemna disponibilitatea Romaniei de a se implica activ in pastrarea unitatii si integritatii statale a Republicii Moldova.
Odata cu venirea Partidului Comunistilor la guvernare, in 2001, semnarea Tratatului a fost abandonata din cauza divergentelor ce tin de limba si identitate, care au aparut intre cele doua parti. Noua conducere comunista a revizuit prevederile Tratatului parafat, expunandu-si dezacordul categoric in privinta mai multor stipulari din text.
Autoritatile comuniste si-au propus sa-i confere tratatului noi interpretari, prin negarea unui trecut comun al celor doua state. Asa cum textul parafat in 2000 depasise cu mult limitele unui tratat de baza, in document fiind descrise in detaliu „instrumente” concrete de conlucrare in diverse domenii, presedintele Vladimir Voronin si-a dorit un tratat mai simplu, mai „distant” si mai potrivit aspiratiilor sale ideologice si geo-politice. Lucru neagreat deja de partea romana. Presedintele Ion Iliescu daduse de inteles ca tratatul in noua formula, suportand „modificari de substanta”, a devenit inacceptabil pentru Romania, refuzand insa sa dea si alte detalii.
De atunci, discutiile pe marginea necesitatii semnarii respectivului Tratat au lunecat in albia unei retorici contraproductive, in egala masura vicioasa pentru ambele state, insa, in mod evident, in primul rand plina de incomoditati pentru partea romana, care a avut si cel mai mult de suferit, in plan diplomatic, de pe urma nesemnarii tratatului.
In 2002, relatiile bilaterale moldo-romane au fost dinamitate in urma unor declaratii incisive la adresa Romaniei ale unor oficiali moldoveni, iar prim-ministrul roman de atunci, Adrian Nastase, si-a anulat preconizata vizita la Chisinau. Cum o asemenea fisura in relatii afecta considerabil interesele strategice si nationale ale Romaniei, conducerea de la Bucuresti a considerat oportuna reluarea negocierilor in privinta tratatului ghinionist. Astfel, in aprilie 2003, ministrul roman de externe, Mircea Geoana, si omologul sau moldovean, Nicolae Dudau, declara la Chisinau ca Tratatul de baza dintre Republica Moldova si Romania ar putea fi incheiat pana la finele anului, in urma unor revizuiri la textul documentului. Lucrurile insa nu evolueaza mai departe de aceste promisiuni, deoarece se intrevede nedorinta Chisinaului de a face careva concesii de substanta. La inceputul lunii august a aceluiasi an, presedintele Ion Iliescu se intalneste, la Costesti-Stanca, cu omologul sau moldovean, Vladimir Voronin, insa tema Tratatului este ocolita cu precautie de catre Iliescu, chiar daca Voronin afirma cateva zile inainte ca ar trebui discutata in mod obligatoriu.
Curbura in procesul de negociere, trasata de partea romana, isi gaseste in curand o continuare in declaratiile facute o luna mai tarziu, in septembrie 2003, de catre premierul Adrian Nastase. El anunta ca Romania nu este interesata sa incheie un tratat politic de baza cu Republica Moldova, deoarece Bucurestiul a recunoscut deja independenta Republicii Moldova si, citam, „respecta principiile dreptului international in relatiile bilaterale”. „Un acord care nu are nici un fel de continut si nu face decat sa repete stereotipurile din acordurile de dinainte de 1989, nu are nici un sens”, a mai declarat atunci Nastase.
Aceasta pozitie de principiu a reactivat procesul de distantare politica de Romania, initiat de guvernarea comunista de la Chisinau. Astfel, reprezentantul Republicii Moldova la Consiliul Europei, Alexei Tulbure, declarase in acea perioada ca refuzul conducerii romane de a semna Tratatul de baza dintre cele doua state si limbajul oficialilor romani sunt principalele probleme in relatiile bilaterale. (In ceea ce priveste „limbajul”, ambasadorul moldovean a precizat ca „deranjeaza” notiunea de „doua state romanesti” si sintagma „romanii de dincolo de Prut”, folosite de autoritatile romane).
Starea tensionata, de incertitudine, a durat pana in primavara anului 2005, dupa ce s-au consumat campaniile electorale din ambele state. Venirea lui Traian Basescu la presedintia Romaniei, vizita lui la Chisinau, „bruma de prietenie” care s-a lasat peste relatiile dintre cei doi sefi de stat au readus pentru o perioada dialogul moldo-roman pe un fagas al echilibrului si al unei relative bune intelegeri.
„Idila” dintre Basescu si Voronin, cum era si de asteptat, a fost una de moment. Noua conducere de la Bucuresti s-a ciocnit la randul ei de politica reactionara proprie guvernarii de la Chisinau. Presedintele Vladimir Voronin a staruit sa insiste iarasi asupra semnarii unui tratat de baza si a unui tratat de frontiera intre Romania si Republica Moldova, afirmand ca acestea vor fi „cea mai mare investitie politica” a Bucurestiului in reglementarea conflictului transnistrean si vor contribui la „consolidarea imunitatii de politica externa a statalitatii moldovenesti”.
Invocarea acestor motive de catre presedintele moldovean a fost o abordare destul de abila, deoarece problema transnistreana e cu adevarat un argument care trage greu la cantar. Voronin specifica, in favoarea semnarii tratatelor, ca „insinuarile propagandistice ale Tiraspolului privind inglobarea inevitabila a Moldovei de catre Romania isi pierd, in aceasta situatie, orice teren, iar odata cu ele va disparea, sper, si acea romanofobie, pe care paraziteaza atat de multi si care creeaza atatea obstacole in relatiile dintre popoarele noastre”. In opinia Chisinaului, documentele urmau sa delimiteze clar pozitia statelor si ar fi eliminat orice suspiciuni in relatiile bilaterale dintre Romania si Republica Moldova.
Romania gaseste o solutie temporara si vine cu propunerea semnarii unui Acord de parteneriat, oferta facuta la inceputul anului 2006 de ministrul de externe Mihai Razvan Ungureanu in timpul primei sale vizite oficiale la Chisinau. Dand o apreciere Tratatului politic, dansul a declarat: „Noi privim in viitor si credem ca orice act care urmeaza sa fie incheiat intre cele doua state, care angajeaza executivele celor doua state si deci vointa claselor politice din Romania si Republica Moldova are datoria sa planifice viitorul si nu sa revina intotdeauna insistent si dupa parerea noastra fara rezultat asupra trecutului”.
Ce deranjeaza intr-atat partea romana, incat evita ostentativ semnarea tratatelor de baza cu Republica Moldova, din 2000 incoace? Sunt cateva motive ca asemenea rezerve sa existe. In primul rand, prin semnarea Tratatului politic de baza, se va osifica frontiera pe Prut dintre cele doua state pe multi ani inainte. Or, acest lucru nu se potriveste defel cu aspiratiile seculare de unificare, demonstrate, cu o intensitate fluctuanta, de populatia romana de pe ambele maluri. In al doilea rand, exista suficiente chestiuni de principiu, de demnitate chiar, care impiedica Bucurestiul sa semneze documentul. E vorba de valori si simboluri precum denumirea limbii, denumirea etnica a poporului din stanga Prutului, lipsa unei mentiuni care ar condamna Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 si alte cateva momente sensibile. Apoi, dincolo de aceste subtilitati, conducerea Romaniei ar prefera sa semneze principalul document cu Republica Moldova avand alaturi la masa diplomatica un alt partener decat Partidul Comunistilor.
(Nota: Si la negocierile privind semnarea Tratatului de baza al Romaniei cu Rusia s-au inregistrat bariere de acest gen, cand partea rusa a refuzat sa includa prevederile ce condamnau Pactul Ribbentrop-Molotov si sa restituie Romaniei tezaurul istoric, decat daca vor avea „de primit ceva in schimb”. Intr-un stil specific reactionase si Aleksandr Tolkaci, ambasadorul Federatiei Ruse in Romania, care a raspuns cu cinism la propunerea de a discuta asupra restituirii tezaurului: „Am intrat intr-un nou secol, nou mileniu. Si propunem sa lasam trecutul istoricilor si sa ne uitam in viitor!”).
De ce este partea moldoveana atat de ahtiata sa semneze Tratatul de baza moldo-roman? Dorinta guvernantilor de la Chisinau e ghidata de interese diametral opuse celor romane. Iata doar cateva din ele. In primul rand, asa cum a fost mentionat anterior intr-un citat al presedintelui Voronin, semnarea Tratatului ar reduce semnificativ din suspiciunile partii transnistrene in privinta evolutiei statalitatii moldave. Tiraspolul, se cunoaste, invoca cu obstinatie pericolul care vine din partea Romaniei, dornica, in viziunea separatistilor transnistreni, sa-si alipeasca Basarabia.
In al doilea rand, semnarea Tratatului, cu prevederile pe care le contine, ar constitui un succes politic remarcabil pentru conducerea de la Chisinau, o conducere care este in fond deficienta la capitolul succese politice. In plus, prin acest document se va pune o piatra solida la temelia Conceptiei Nationale de Stat, care reflecta „ideologia moldovenismului”, promovata cu insistenta de guvernarea comunista. In al treilea rand, subiectul semnarii tratatului este scos pe tapet ori de cate ori aceasta convine din punct de vedere diplomatic conducerii Republicii Moldova.
Ar fi si alte motive la mijloc, toate la un loc determinand conducerea de la Chisinau sa apeleze inclusiv si la presiuni de ordin extern pentru a obtine acceptul Romaniei de a semna documentele in cauza. In 2006, dupa refuzul diplomatic al ministrului roman de externe, Vladimir Voronin a solicitat ajutorul Uniunii Europene, a oficialilor de la Bruxelles, ca acestia la randul lor sa-i conditioneze Romaniei semnarea tratatului, pana la aderarea acesteia la UE, in data de 1 ianuarie 2007. Romania a avut abilitatea sa faca fata acestui santaj diplomatic, fara a ceda, avand si un anumit precedent in 2001, cand conditii aproape similare au impus cei de la NATO, cerandu-i presedintelui Iliescu sa fie mai temperat atunci cand declara ca cetatenii Republicii Moldova sunt romani si ca cele doua state sunt surori. Iata ca Romania a trecut cu bine in NATO, iar mai tarziu si in UE, fara a avea un tratat politic de baza cu un stat vecin al noilor frontiere politico-militare.
Chestiunea cu Tratatul insa, dupa o pauza relativa datorata altor preocupari pe linia dialogului moldo-roman, a revenit iarasi „in forta” la mijlocul anului 2007. De aceasta data, Chisinaul s-a capatuit cu noi „avocati” occidentali al ideii. In luna iulie a.c., aflat in vizita la Bucuresti, Kalman Mizsei, reprezentantul UE pentru Republica Moldova, a indemnat Romania sa renunte la atitudinea de „frate mai mare” in relatiile cu Chisinaul. Diplomatul european a venit si cu o serie de sfaturi pentru detensionarea relatiilor dintre Bucuresti si Chisinau. Printre acestea, a figurat recomandarea de a reveni asupra acordului privind frontierele si asupra tratatului de baza. „Vecinul mai mare trebuie sa inteleaga si sa linisteasca temerile vecinului mai mic”, a spus oficialul.
In octombrie 2007, Chisinaul se bucura din nou de sustinere, de asta data in persoana vicepresedintelui Parlamentului European, Miguel Angel Martinez Martinez. Acesta, aflandu-se intr-o vizita la Chisinau, a mentionat ca relatiile Republicii Moldova cu Romania „trebuie sa fie normale si ele incep acolo unde exista o recunoastere a frontierelor”. „Este evident ca exista o carenta si ca aceasta nu e o carenta a Republicii Moldova”, a mai declarat oficialul. Argumentul lui forte a fost ca „frontiera in cauza nu mai este doar una intre doua tari vecine, ci este vorba de hotarele dintre UE si o tara vecina a Uniunii Europene, cum este Republica Moldova”.
Povestea cu tratatul a prins astfel noi contururi si un alt suflu, unul din directia vestului. In replica, noul ministru de externe al Romaniei, Adrian Cioroianu, a declarat ca tratatul de baza si cel privind regimul frontierei, cerut cu insistenta de liderii moldoveni, trebuie sa fie lasat pe mana expertilor si evitat in dialogul politic moldo-roman.
Ministrul Cioroianu continua retorica diplomata a colegilor sai precedenti, explicand in unul din interviurile sale recente, oferit Revistei 22, care sunt divergentele ce nu permit semnarea acordurilor bilaterale. Potrivit lui Cioroianu, partea romana propune o varianta ceva mai moderna a tratatului, in timp ce partea moldava sustine ideea unui tratat care sa cuprinda in el o trimitere la tratatul de dupa al II-lea Razboi Mondial, din 1947, care, la randul lui, face trimitere la asa-numitul acord din 1940 dintre Romania si Uniunea Sovietica. Cioroianu a mentionat si divergentele cu privire la limba de comunicare, subliniind: „Partea romana in nici un caz nu-si doreste sa ajungem in situatia, din punctul meu de vedere, exotica, nu spun mai mult, de a avea un tratat bilateral romano-moldovenesc, iar la sfarsit sa se spuna ca a fost „intocmit in doua exemplare identice, in limba romana si in moldoveneasca””.
Exista cel putin doua scenarii de evolutie pentru „istoria cu tratatul”. Un scenariu ar fi ca Bucurestiul va astepta rezultatele alegerilor parlamentare din 2009 din R. Moldova, sperand la o pozitie mai „intelegatoare” de la eventuala noua conducere moldoveana. Prognozele preventive insa nu indica deocamdata posibilitatea venirii la guvernare a unui alt partid decat cel comunist. Asa ca, si dupa 2009 pozitia Chisinaului in privinta documentului de baza ar putea fi aceeasi.
Un alt scenariu ar fi ca partea romana sa accepte in cele din urma semnarea tratatelor cu Vladimir Voronin, pe principii prioritar convenabile acestuia din urma. „Moneda de schimb” ar putea fi permisiunea guvernarii de la Chisinau ca Bucurestiul sa deschida inca doua consulate in Republica Moldova – la Balti si Cahul, pentru inlesnirea procedurii de obtinere de vize de catre cetateni.
Ceva „se misca” in sensul celui de-al doilea scenariu. In tot cazul, ministrul Cioroianu se arata a fi totusi dispus sa puna un punct negocierilor in privinta tratatului. De alta parte, si ministrul de externe moldovean, Andrei Stratan, a lasat sa se inteleaga existenta unor „discutii foarte sincere pe marginea acestor documente” si, potrivit lui, „in prezent exista sanse ca pana la sfarsitul anului, tratatul de parteneriat si tratatul de frontiera cu Romania, documente negociate de mai multi ani, sa fie semnate”.
Romania poate intr-adevar merge pe calea „cedarilor de moment” fata de conducerea de la Chisinau, pentru a facilita, intr-un fel, prin semnarea tratatelor, procesul de aderare a R. Moldova la structurile UE si pentru a inlesni procedurile de obtinere a vizelor pentru Europa a cetatenilor acestui stat. Ca apoi, in spatiul european comun, cele doua state vecine sa „niveleze” definitiv diferentele etno-culturo-lingvistice.
Este insa Romania sigura ca, dupa semnarea tratatului, Republica Moldova nu va reveni iarasi in sfera de influenta a Federatiei Ruse? Va tempera in vreun fel Tratatul spiritele razboinice si secesioniste ale Tiraspolului? Va urca R. Moldova, in urma semnarii lui, o treapta in procesul de pre-aderare? Va spori Tratatul, asa cum este el acum formulat, respectul etnicilor romani din Basarabia fata de Bucuresti? Va inlesni el considerabil procedura de obtinere a cetateniei romane? Va produce o satisfactie politica si morala semnatarilor romani? Dar celor moldoveni? Tind sa cred ca raspuns pozitiv poate fi dat doar pentru ultima din aceste intrebari, intrebari in mare masura retorice.
Ramane de vazut care abordare va invinge in grotesca confruntare diplomatica pe marginea semnarii Tratatului de baza moldo-roman: consecventa principiala a uneia din parti sau incapatinarea rigida, dar calculata, a alteia.
Dorian Furtuna, cercetator de etologie politica
Sursa: Ziarul on-line moldo-roman
