Preşedinţii se schimbă, dar marile eminenţe cenuşii ale politicii externe americane rămân, aşa cum este Andrew Marshall, care din 1973 conduce Biroul de scenarii strategice al Pentagonului.
Sunt foarte puternice şi invizibile, necunoscute marelui public, dar inspiră mutările Americii pe eşichierul internaţional, garantând continuitatea între o administraţie şi alta. Nu sunt infailibile şi uşurătatea cu care SUA au înfruntat războiul din Irak dovedeşte acest lucru. Dar mâna lor este vizibilă în multe scenarii, începând cu cel rus. De circa 20 de ani, Washingtonul îi sustrage Kremlinului sfere de influenţă tot mai mari. Cu un singur scop: încercuirea Rusiei, redimensionarea ei din punct de vedere politic şi pentru a-şi garanta controlul asupra unor puncte cruciale euroasiatice, atât energetice cât şi politice şi militare, comentează Il Giornale.
Este suficient să iei o hartă din anii ’80 pentru a-ţi da seama de extinderea imperiului comunist sovietic. Îngloba toată Europa de Est, Asia Centrală, controla Afganistanul şi putea conta pe neutralitatea condescendentă a Balcanilor, datorită Iugoslaviei mareşalului Tito şi Albaniei, ambele socialiste, deşi nealiniate.
În 1989, a căzut Zidul Berlinului iar Armata roşie a abandonat Afganistanul. Apoi totul a avut loc cu o rapiditate uimitoare: doi ani mai târziu, în 1991, URSS nu a mai existat. Toţi liberi. Liberă şi Rusia, care s-a cufundat în mizerie şi şi-a pierdut forţa militară, devenind un partener foarte docil. Lipsit de un inamic planetar, Washingtonul îşi putea reduce propriul angajament în zonă.
În schimb, a trecut la etapa a doua, aceea trasată de strategii săi. Cum? Făcând să intre foştii sateliţi ai Moscovei atât în NATO cât şi în UE, creând, prin urmare, o dublă legătură, militară şi politică. Dar Rusia era încă o putere nucleară şi era necesar să se acţioneze gradual. În 1994, ţările baltice, Ungaria, Polonia, Slovacia, Cehia devin candidaţi oficiali la aderarea la UE şi NATO. Cinci ani mai târziu, Praga, Budapesta şi Varşovia aderă cu drepturi depline la Alianţa Nord-Atlantică. Testul este decisiv pentru a sonda forţa Moscovei, care vociferează dar, năucită de criza financiară, permite aceste lucruri.
A fost semnalul aşteptat de Washington. În 2004, toate ţările din fostul Tratat de la Varşovia au intrat în clubul militar atlantic şi în paralel, în UE, care-şi deschide porţile şi pentru Bulgaria şi România, în 2007. Oare nu au fost respectate toate criteriile? Oare aderarea a fost prea rapidă? În termeni geostrategici, răbdarea nu are relevanţă. Important este ca aceste ţări să fie ancorate la Occident. Acelaşi lucru se întâmplă cu fosta Iugoslavie. Războaiele din Bosnia şi Kosovo sunt soluţionate prin intervenţia decisivă a americanilor, care pot astfel să controleze Balcanii, cu excepţia Serbiei, dar inclusă fiind Albania.
O adevărată capodoperă, dar incompletă: lipsesc la apel alte state. Atentatele din 11 septembrie 2001 oferă SUA posibilitatea de a viza Asia Centrală. Este necesar să se combată terorismul fundamentalist islamic care îi sperie pe toţi, chiar şi pe Vladimir Putin, care a sprijinit războiul din Afganistan împotriva regimului talibanilor şi prin urmare nu s-a opus atunci când Uzbekistanul şi Tadjikistanul au permis Washingtonului să-şi deschidă baze militare pe teritoriul lor. Casa Albă s-a mişcat repede şi a strâns relaţii, inclusiv militare, cu Kazahstanul şi Azerbaidjanul. În acea zonă din fosta URSS numai Turkmenistanul a rămas loial Moscovei, în timp ce Armenia s-a păstrat echidistantă.
Lucrurile nu s-au încheiat. Republica Moldova, sora României, trece spontan de partea SUA. În 2003, începe sezonul revoluţiilor populare despre care astăzi se ştie că au fost inspirate de americani: cea a "trandafirilor" din Georgia l-a scos din joc pe Eduard Şevardnadze, care a fost înlocuit cu un tânăr avocat ce şi-a luat diploma la New York, Mihail Saakaşvili. Un an mai târziu, "revoluţia portocalie" a permis în Ucraina victoria filo-americanului Viktor Iuşcenko. În 2004, misiunea pare îndeplinită. O privire aruncată hărţii geografice şi tabloul e clar: Rusia este încercuită la vest şi la sud de ţări aliate sau prietene ale SUA.
Parcă prea uşor. Poate oare o ţară mare ca Rusia şi cu un trecut imperial să capituleze fără să reacţioneze? Este evident că nu, cu atât mai mult cu cât Kremlinul este bogat datorită petrolului şi gazelor. Putin, până atunci prieten cu Bush, reacţionează. Este ofensat şi în acelaşi timp terorizat. Ofensat, din cauza "furării" Ucrainei, progenitoare şi soră a Rusiei Mari.
Terorizat, pentru că este convins că Washingtonul complotează o revoluţie colorată la Moscova pentru a-l răsturna de la putere. Şi atunci se declanşează contraofensiva. Moscova destabilizează regimul portocaliu de la Kiev, recheamă la ordine Kazahstanul. Tadjikistanul şi Uzbekistanul care se reapropie de Kremlin, slăbind relaţia cu SUA. Apoi se ocupă de dosarul georgian. Se aliniază de partea secesioniştilor osetini şi abhazi. Aşteaptă ocazia favorabilă. Saaşaşvili i-a oferit-o la 8 august prin operaţiunea sa fulger nechibzuită. Trupele ruseşti au intrat în Georgia. Este prima mare revanşă a Moscovei. Washingtonul a fost avertizat.
Sursa: Financiarul.ro
