Sabine Fischer, Research Fellow la Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris, descrie, intr-un interviu acordat Deutsche Welle, harta geopolitica si geostrategica in care va activa noul Parlament al Romaniei. Unde vor trebui alesii sa aiba grija?
Doamna Fischer este de parere ca Uniunea Europeana a stabilizat Estul continentului prin transformarile democratice pe care le-a determinat in statele regiunii, dar pe de alta parte a intrat intr-un spatiu considerat de Rusia sfera sa de influenta. Ea nu ar recomanda extinderea NATO si mai mult catre Est, cel putin nu in viitorul apropiat, datorita anumitor riscuri destabilizatoare.
Unitatea europeana si adoptarea unei pozitii comune in chestiuni de securitate si de energie este, conform doamnei Sabine Fischer, cheia rezolvarii diferendelor cu Moscova.
Laurentiu Diaconu-Colintineanu: Doamna Fischer, daca ar trebui sa faceti o radiografie a Europei de Est din punct de vedere al securitatii, unde ati afirma ca exista focare de criza?
Sabine Fischer: Din luna august incoace avem o problema de securitate in Georgia. Acesta este un conflict departe de a fi dezamorsat in ciuda prezentei observatorilor militari europeni la granita administrativa dintre Georgia si provinciile Abhazia si Osetia de Sud.
In rest, situatia in diferitele conflicte latente sau inghetate, cum mai sunt ele numite, este destul de diferita. In Transnistria si Nagorno Karabakh am putea spune mai degraba ca s-au stabilizat sau, altfel spus, acolo potentialul unei confruntari militare este destul de redus dupa razboiul georgian. Situatia se prezinta altfel in Ucraina, mai bine spus in Crimeea, desi si aici cred ca o escaladare a violentelor este totusi putin probabila.
Dupa criza georgiana cred ca un conflict militar sau unul in care sa se faca uz de arme nu se profileaza in niciuna din regiunile de criza din Europa de Est si din sfera de influenta a fostei Uniuni Sovietice. Asta nu inseamna insa ca problemele din respectivele zone nu mai exista.
UE si conflictele est-europene
LDC: Care este atitudinea Uniunii Europene fata de conflictele din estul continentului?
SF: UE si-a sporit in ultimii ani prezenta si influenta in zona, nu numai prin politica europeana de vecinatate, iar angajamentul Uniunii in aceste conflicte inghetate a luat de asemenea amploare.
Cu toate acestea, daca ar fi sa facem o comparatie intre Transnistria, Abhazia si Osetia de Sud si Nagorno Karabakh (regiune disputata de Azerbaidjan si Armenia) atunci putem constata ca implicarea UE scade in intensitate odata cu marirea distantei geografice de aceste conflicte.
Cel mai mare angajament al Uniunii este in conflictul transnistrean, unde blocul comunitar are statut de observator in negocierile de solutionare. De asemenea are si o misiune de monitorizare a frontierelor, asa numita EUBAM (European Union Border Assistance Mission). Nagorno Karabakh este domeniul de activitate al emisarului special european in Caucazul de Sud, acesta implicandu-se de multi ani incoace in impulsionarea initiativelor diplomatice si reprezinta si persoana de legatura pentru guvernele azer si armean.
Si in politica europeana de vecinatate exista mai multe componente care urmaresc solutionarea politica a diferitelor conflicte, reconstructia economica s.a.m.d. Nu poate nega nimeni implicarea UE pentru asanarea acestor divergente. Dar in Caucaz, UE nu este implicata direct in negocieri multilaterale, ci se straduieste sa modifice contextul conflictual. Prima interventie directa a fost stradania de mediere a presedintelui francez Nicolas Sarkozy, aceasta avand ca rezultat semnarea acordului de incetare a focului si misiunea de monitorizare a frontierelor.
LDC: Este agresiunea Rusiei in conflictul cu Georgia un avertisment pentru Republica Moldova, in caz ca aceasta ar incerca sa procedeze asemanator in Transnistria?
SF: Fara indoiala ca raspunsul militar al Moscovei este un semnal nu numai pentru Republica Moldova, ci pentru toate statele foste sovietice. In cazul conflictului transnistrean situatia este poate putin mai speciala, pentru ca Moldova s-a angajat in negocieri bilaterale directe cu Rusia in ultimele luni. Exista asadar stradanii de rezolvare a situatiei care se situeaza in afara cadrului oficial international de mediere.
Sunt de parere ca efectul direct pe care il va avea agresiunea militara a Rusiei in Georgia asupra conflictului transnistrean va fi mai degraba sporirea presiunii asupra Moldovei de a accepta o varianta de solutionare propusa de Moscova. Cu alte cuvinte, probabilitatea aprobarii de catre Chisinau a unei propuneri elaborate de Rusia a crescut datorita razboiului georgian.
Legatura cauzala intre independenta Kosovo si conflictul ruso-georgian
LDC: Care dintre conflicte – cel din Georgia sau cel din Kosovo – credeti ca are calitate mai pronuntata de precedent si in acest context, de ce a avut UE o atitudine diferita fata de cele doua?
SF: Voi incepe cu intrebarea a doua. Statele europene care au recunoscut independenta Kosovo au facut-o pornind de la premiza ca actul diplomatic nu va reprezenta un precedent pentru alte regiuni separatiste, fie ele in spatiul fostei Uniuni Sovietice sau oriunde altundeva in lume. Dar aceasta parere nu este deloc unitara in cadrul UE, pentru ca stim ca anumite state nu au recunoscut independenta Kosovo. Toti actorii importanti din fosta URSS s-au ferit in a stabili relatii diplomatice cu Pristina, in frunte cu Georgia, pentru ca s-au temut de implicatii directe pe care le poate avea in regiunile sale secesioniste.
Cred ca exista fara indoiala o legatura cauzala intre escaladarea violentelor in Georgia si independenta Kosovo. Daca ne uitam inapoi la derularea evenimentelor dupa ce Pirstina si-a proclamat independenta – reactia Rusiei, tensiunile sporite in Abhazia si Osetia de Sud – atunci aceasta legatura este mai mult decat evidenta. Nu inseamna ca eu cataloghez acum cazul Kosovo ca fiind un precedent invocabil, dar nu putem nega ca a avut totusi o influenta importanta asupra evolutiei din regiune. Inca ceva: in ciuda declaratiilor actorilor europeni sau ale celor americani, Kosovo a fost perceput in regiune ca un precedent.
LDC: Ce rol joaca extinderea UE sau semnarea unui acord de asociere in contextul securitatii?
SF: Extinderea UE joaca un rol ambivalent in regiune. Valul de integrare 2004 a schimbat echilibrul strategic din regiune intr-o masura foarte mare. Contextul regional s-a modificat, iar UE a devenit un jucator cu un profil mult mai clar intr-un spatiu care, din punct de vedere al Moscovei, este spatiu de influenta ruseasca.
Intr-o anumita directie, UE a provocat o destabilizare a regiunii. Pe de alta parte insa, comunitatea celor, in prezent, 27 a stimulat procese de transformare profunda in statele din regiune, asigurand stabilitate si securitate prin consolidarea institutiilor democratice ale tarilor respective.
Spre deosebire de NATO, extinderea UE nu este perceputa de Rusia drept o amenintare directa. Cred ca cea mai buna solutie este un parteneriat solid intre Bruxelles si Moscova. Asa ar fi create premizele unei stabilitati durabile a Europei de Est.
LDC: Ce efecte are atunci extinderea NATO catre Est: asigura alianta militara cu adevarat mai multa securitate sau provoaca mai degraba tensiuni si ingrijorari in regiune?
SF: Extinderea NATO spre Est este subiectul unei dezbateri aprinse si cred ca raspunsul la intrebare depinde de diferitele pozitii politice. Din punctul meu de vedere, cred ca o largire a Aliantei Nord-Atlantice in tarile foste sovietice este inoportuna la momentul actual si cred ca are un potential mult mai redus de stabilizare a regiunii decat l-ar avea un rol mai activ al UE. Motivele sunt multiple.
In primul rand, in statele vehiculate pentru o eventuala aderare – Ucraina si Georgia – ne confruntam cu o situatie interna care, de fapt, nici nu permite aderarea la NATO. In Georgia abia a avut loc o confruntare militara, exista conflicte separatiste, deci se incalca principiul stabilitatii la integrarea in Alianta. Plus ca NATO catalogheaza Georgia drept o regiune de criza, asa ca mi-e foarte greu sa cred ca statele membre vor considera ca au de castigat de pe urma aderarii Georgiei. In Ucraina, majoritatea populatiei este in continuare impotriva unei aderari la NATO, astfel incat situatia interna submineaza fundamental o asemenea optiune.
La toate acestea se adauga contextul regional in ansamblul sau, asa ca eu vad extinderea NATO catre Est drept un posibil factor destabilizator si pledez pentru angajamentul Uniunii Europene, cel putin pe termen scurt.
LDC: Are Rusia cu adevarat motive sa se simta provocata de o posibila extindere a NATO?
SF: Si acest aspect poate fi interpretat in feluri diferite. NATO este cu siguranta o alianta care nu are ca scop un conflict cu Rusia. Dar daca luam in considerare atitudinea unor state membre ale Aliantei care arboreaza primirea de noi membri drept unica solutie pentru stabilizarea regiunii si pentru a le proteja de Moscova si de influenta acesteia, atunci putem intelege anumite sensibilitati rusesti.
In aceasta relatie ar trebui sa nu uitam conotatiile istorice pe care le are NATO pentru anumite persoane din Rusia, Ucraina sau alte state foste sovietice. Ele exista pur si simplu, nu le putem ignora. Sunt sentimente izvorate din anumite perioade ale istoriei care nici nu se schimba cu una cu doua nici nu pot fi eliminate din ecuatia unei relatii stabile intre NATO si Rusia.
Securitatea energetica: imposibila fara Rusia
LDC: Schimbare de registru: cum catalogati relatia Uniunii Europene cu Rusia din punct de vedere al securitatii energetice?
SF: Relatiile energetice dintre UE si Rusia sunt de interdependenta. Cu siguranta ca Europa este dependenta de Moscova pentru livrarile de energie, in special de gaze naturale. Dar si Rusia este dependenta de Uniune, respectiv de statele membre, pentru ca ele reprezinta cel mai mare client, cel mai mare consumator de energie ruseasca. Este un raport bilateral din care niciuna din parti nu se poate retrage brusc si nici nu cred ca ar incerca sa o faca.
Uniunea Europeana are insa o problema in aceasta relatie, iar pana in prezent pare a nici nu fi recunoscut existenta, respectiv importanta ei. Este o problema care afecteaza raporturile energetice cu Rusia, si anume lipsa unei politici comunitare unitare in acest domeniu. Intr-un sector extrem de sensibil, fiecare stat isi urmareste interesele sale nationale, ceea ce rezulta in adancirea diferentelor de atitudine a diferitelor tari membre fata de Rusia.
LDC: Ce parere aveti: au proiectele alternative precum Nabucco o sansa de existenta fara Rusia sau chiar alti parteneri, de exemplu Iran?
SF: Iranul este iarasi o chestiune extrem de sensibila, dar cred ca pe viitor UE va trebui sa isi reconsidere treptat pozitia fata de aceasta tara. In general, rutele alternative de tranzit si diversificarea surselor de energie sunt fara indoiala de dorit si sunt o solutie avantajoasa pentru statele membre. Dar nu trebuie sa ne facem iluzii: Rusia este si va ramane cea mai importanta sursa de gaze naturale pentru statele comunitare.
Nabucco sau alte proiecte alternative vor fi slabe atata timp cat UE nu va avea o politica unitara in domeniul energetic. In ceea ce priveste participarea Rusiei la proiectul Nabucco, cred ca dimensiunea multilaterala a acordurilor este cheia catre o piata comuna a energiei extinsa si dincolo de granitele UE, astfel incat securitatea energetica sa fie garantata pentru Rusia – ca sursa – pentru statele de tranzit si pentru statele europene – in calitate de consumator final.
Unitatea in Europa poate rezolva divergentele cu Rusia
LDC: Care ar fi recomandarea Dvs pentru politicienii din Europa de Est: cum ar trebui sa abordeze acestia relatia cu Rusia in contextul asigurarii securitatii in regiune?
SF: Cred ca in relatia dintre Rusia si noile state membre ale UE exista probleme, respectiv divergente date de o serie de evenimente istorice, iar aceste sensibilitati sunt de inteles. Cu toate acestea, actorii est-europeni trebuie sa constientizeze ca notiunea de solidaritate, invocata in atatea ocazii intre statele europene, nu este o strada cu sens unic.
Statele comunitare din Europa de Est se orienteaza preponderent, atunci cand se pune problema unor garantii politice de securitate, catre SUA. Faptul in sine nu este deloc gresit, doar ca in acest proces liderii est-europeni tind sa neglijeze aliatii europeni. Asa se ajunge la disensiuni intracomunitare si sunt convinsa ca o consolidare a mecanismelor de cooperare in Europa ar avea efecte pozitive.
Este un proces care nu poate fi declansat in exclusivitate de vechile tari membre, ci trebuie sa fie initiat si purtat de toate cele 27 de state comunitare. Iar din aceasta pozitie unitara a tuturor tarilor europene ar rezulta cu siguranta si o atitudine fata de Rusia care ar contribui la depasirea divergentelor bilaterale.
Sabine Fischer este doctor in stiinte politice si activeaza in cadrul Institutului pentru Studii de Securitate de la Paris, subordonat Uniunii Europene. Domeniul specific de activitate al doamnei Fischer este relatia UE cu Rusia. Anterior, Sabine Fischer a fost Research Fellow al Institutului German pentru Afaceri Internationale si Securitate.
Sursa: HotNews
