La 120 de la moartea lui Mihai Eminescu, moment care se comemoreaza chiar astazi, printr-o slujba de pomenire la mormantul de la Bellu, la orele 18.00, inca nu se stiu intru totul datele legate de acest eveniment tragic. ZIUA a mers pe urmele cercetatorilor avizati si a investigat chiar locul crimei. "Casa de sanatate" a doctorului Sutu, unde Eminescu a fost internat mai mult contra vointei sale, se afla in centrul Bucurestiului, pe strada Plantelor, la numarul 9, la doi pasi de Mantuleasa lui Eliade.
Sanatoriul este impartit astazi in mai multe apartamente si camere de locuit. Intr-una dintre ele, Eminescu si-a petrecut ultimele zile ale vietii sale zbuciumate. Si, undeva, chiar in curtea fostului ospiciu, fotografiata de noi, s-a scurs la pamant, lovit mortal de pacientul Petre Poenaru, la 15 iunie 1889.
Atacul tenorului Poenaru a survenit unui alt incident, cel mai probabil din 9 iunie, cand Eminescu fusese lovit de acelasi individ cu o piatra de dimensiuni mai mici in tampla. In ultima sa lucrare pe aceasta tema, "Cartea trecerii: Moartea si boala lui Eminescu" - disponibila de azi pe portalul www.mihai-eminescu.ro -, profesorul Nae Georgescu reda o marturie-cheie a uciderii ganditorului national, aproape necunoscuta publicului larg. Este vorba de marturia celui in bratele caruia a murit Eminescu: frizerul sau, fost coafor al Casei Regale, care se afla in acea zi la el. Textul a aparut prima oara in ziarul Universul, la 28 iunie 1926.
Data respectiva semnaleaza momentul mortii civile a ziaristului si poetului national, cand, la 33 de ani, incomodul Eminescu, membru al Societatii Carpatii care avea drept obiectiv refacerea Daciei Mari, a fost arestat si internat, pentru prima oara, la nebuni. Republicat in cateva ziare ale epocii, articolul este de-abia acum evidentiat de cercetatori.
"Mana imi era plina de sange"
"Soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele..." relateaza Universul din 1926 spusele frizerului Dumitru Cosmanescu, care continua: "Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: <<Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!>> Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante <<Desteapta-te, Romane!>>, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata, pe la spate, un alt bolnav d'acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana.
Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: <<Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc... Asta m-a omorat!>> L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic... Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!"
In halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii: "Viata" si - Stelele'n cer", care se incheie astfel: "Pana ce mor, /Pleaca-te ingere/ La trista-mi plangere /Plina de-amor.//Nu e pacat /Ca sa se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat?".
