Arhiva FP. Imediat după violenţele postelectorale moldoveneşti din aprilie, Dan Dungaciu analiza pentru FP ajutorul pe care Europa crede că îl dă Moldovei prin Parteneriatul Estic: în locul unei promisiuni a aderării, vecinătatea eternă. Au schimbat alegerile anticipate politica UE faţă de Republica Moldova? Dar invers?
Autor al unui impozant volum dedicat Moldovei ultimelor decenii, profesorul Dan Dungaciu recomanda în FP România nr. 10 (mai/ iunie) un ajutor mai relevant din partea României: cetăţenia românească în regim de urgenţă pentru basarabeni - obstacolele fiind doar câteva clişee. După recentele alegeri anticipate, mai doresc moldovenii cu aceeaşi ardoare cetăţenia românească? Le va fi aceasta mai uşor de acordat?
S-a spus de nenumărate ori că grila principală prin care trebuie developate orice evenimente de la Chişinău trebuie să fie geopolitică. Însă nu doar motivaţiile sau consecinţele trebuie cercetate la acest nivel, ci şi posibilele evoluţii. De aceea trebuie să revenim mereu la ea.
Actuala criză de la marginea spaţiului euro-atlantic a devenit o veritabilă hârtie de turnesol pentru diverse atitudini, viziuni sau proiecte politice regionale. Suntem într-un punct mort. Unul în care intenţiile, dar, mai ales, eşecurile, trebuie contabilizate. Să încercăm să facem asta - cu ochii, totuşi, la viitor.
Primul ambasador UE persona non grata
Evoluţiile de la Chişinău sunt acum cunoscute, iar resorturile încep să se limpezească. Tocmai de aceea, unii s-au grăbit să arate cu degetul „vinovaţii". Dacă la început preşedintele Voronin a vorbit despre „fascism", „pogrom" şi „forţe externe", era firesc să revină cu identificări explicite. Şi a revenit: vinovatul principal este - cum altfel? - România.
Ce a urmat este fără precedent. R. Moldova impune vize pentru cetăţenii români, deşi, la sfârşitul anului 2007, Comisia Europeană şi Chişinăul au semnat un acord care prevede facilitarea regimului vizelor în spaţiul UE pentru cetăţenii moldoveni, prin acest document Chişinăul obligându-se să ridice regimul vizelor pentru toate statele comunitare, inclusiv pentru România. Mai mult, R. Moldova, stat vecin şi cu aspiraţii europene, expulzează pe şeful unei misiuni diplomatice europene şi ministrul-consilier al Ambasadei, diplomaţii românii fiind declaraţi personae non gratae.
Este primul caz de acest gen din istoria uniunii.
Cum se traduce în rusă acuzaţia la adresa României?
Moscova flanchează toate gesturile şi declaraţiile Chişinăului cu mesaje aprobatoare şi, concomitent, cu aluzii nu dintre cele mai fine, care trec dincolo de acuze la adresa Bucureştiului. Căci, pentru Moscova, România nu este numai România! Chiar dacă Ministrul de Externe Lavrov nu a făcut referiri explicite la vreo implicare a unor forţe străine în R. Moldova, Duma rusească a discutat o asemenea variantă. Iar Şeful Comisiei pentru CSI, Aleksei Ostrovsky a făcut o legătură directă între serviciile secrete româneşti, cele americane şi manifestaţiile de la Chişinău, afirmând că Vestul vrea „să producă schimbări, astfel încât R.
Moldova să se alăture alianţei euro-atlantice". Şi nu e sigurul. Leonid Graci, liderul din Crimeea al Partidului Comunist din Ucraina a declarat că în spatele organizării revoltelor în Chişinău stau SUA, „presând metodic Rusia în spaţiul post-sovietic", iar politologul rus Aleksandr Dughin a vorbit şi el în „Komsomolskaya Pravda" despre faptul că „în R. Moldova se întâmplă revoluţia portocalie, planificată de administraţia preşedintelui Barack Obama". Vocala Natalia Vitrenko, liderul Partidul Socialist Progresiv din Ucraina, pro-rus, a spus şi ea, explicit, că în spatele revoltelor din Chişinău stau „Statele Unite şi NATO".
Invocarea Americii şi NATO alături de România este crucială aici. Semn clar că la Moscova, sau în cercurile ei de influenţă, cineva gândeşte şi prioritar aceşti termeni - chiar dacă o spun doar unii. Miza Chişinăului este citită tot în termeni de Război Rece. De aici sprijinul frăţesc pentru „regimul Voronin", exprimat deja de Lavrov: „Lozincile şi drapelurile care ieri şi alaltăieri au fost enunţate la Chişinău ne-au alarmat foarte tare. Ele demonstrează clar că manifestanţii, de fapt vandali, erau obsedaţi de ideea distrugerii statalităţii moldoveneşti". Declaraţia Ministrului rus de externe a fost însoţită - cum altfel? - de aluzii directe la România.
O Rusie impetuoasă ca un Titanic sau hoţul care strigă hoţii!
Federaţia Rusă este astăzi pe val (cum era şi Titanicul acum aproape 100 de ani, tot prin aprilie, când a pornit în prima şi ultima călătorie). Moscova este satisfăcută de evoluţiile din Ucraina sau Georgia şi simte că deţine toate cărţile în ceea ce ea numeşte „vecinătatea apropiată". De ceea nu tolerează nici măcar semnele care i-ar putea sugera o „revoluţie colorată", precum Revoluţia Rozelor din 2003, cea Oranj din 2004 sau eşuata, un an mai târziu, Revoluţie Fucsie din Azerbaidjan. Iar R. Moldova trebuie ţinută sub control, cu orice mijloace: şantaj, persuasiune, oferte de nerefuzat, destabilizare, descurajarea Occidentului în regiune.
Inutil să mai reluăm aici argumentele Moscovei pentru importanţa R. Moldova. Încă din timpul Războiului din Transnistria devenise clar că orice relaţie strânsă Bucureşti - Chişinău ar fi însemnat atragerea R. Moldova în spaţiul euro-atlantic. Ceea ce trebuia şi trebuie evitat cu orice preţ.
Acesta este principalul obiectiv al Moscovei. Un al doilea obiectiv este Ucraina, prinsă în triunghiul Belarus-R.Moldova-Crimeea pe care Rusia a năzuit dintotdeauna să îl controleze. La toate acestea se mai adaugă, recent, un al treilea element. Paradoxal, aparent, importanţa geopolitică a R. Moldova (dar şi a Belarusului) creşte proporţional cu percepţia eşecului în cazul Ucrainei. Prea mare şi prea complicată pentru a fi digerată urgent de spaţiul euroatlantic, Ucraina rămâne importantă fără a mai putea fi o prioritate. De aici posibila schimbare de perspectivă geopolitică a Vestului, respectiv accentul pe cele două state ca o compensaţie de moment pentru cvas-eşecul ucrainean. Ambele au proximitate geografică cu Vestul, dimensiuni digerabile şi cultură compatibilă cu spaţiul euroatlantic. Evident, R. Moldova ar fi un candidat perfect într-o asemenea strategie de absorbţie - faptul că desovietizarea Răsăritului a început cu Germania de Est este un fapt incontestabil.
Şi Rusia ştie asta, de aici obsesia ei de a se fixa în Chişinău mai repede decât ar fi făcut-o Occidentul. Care Occident, în acest caz, este identificat de fiecare dată drept România (flancată de SUA şi NATO). Ceea ce se petrece astăzi la Chişinău, dincolo de orice emoţii, este ocuparea ostentativă şi explicită de către Rusia a unui avanpost important într-o confruntare geopolitică neostoită.
Unde este America?
Poziţia SUA este astăzi timidă în acest spaţiu. Există o serie de motive ca să explicăm - nu să justificăm! - lentoarea euroatlantică pe direcţia Est. (În acest sens, nici prestaţia Washingtonului faţă de evenimentele de la Chişinău nu au generat mare entuziasm.)
Şi totuşi, prima săptămână a lunii aprilie, considerată a fi cea mai importantă de la sfârşitul Războiului Rece încoace, lasă o portiţă de speranţă. Discuţiile ruso-americane s-au purtat într-o atmosferă destinsă, dar nu s-au încheiat cu rezultate concrete. Ruşii nu au acceptat presiuni asupra Iranului şi programului său nuclear în schimbul abandonării scutului antirachetă din Polonia şi Cehia, iar importanţa rutelor alternative de transport pentru Afganistan (prin Asia Centrală) a fost minimalizată de SUA. NATO a rămas angajat în susţinerea Ucrainei şi a Georgiei. În plus, recent, negociatoarea americană, avertiza că discuţiile privitoare la tratatul de reducere a armelor strategice START ar putea dura mai mult decât este prevăzut şi „nu trebuie să ne grăbim spre linia de sosire doar ca să ajungem acolo".
Ambiguitatea relaţiei SUA-Rusia este, deocamdată, singurul lucru bun relativ la ce se petrece în Chişinău. Miza aici - o repetăm - este oprirea frontierei euroatlantice pe Prut şi Rusia ştie asta şi acţionează în consecinţă. America ştie şi ea. Mai trebuie să şi acţioneze. Dar...
Omisiuni deloc inocente
Cinismul s-a insinuat şi în presă. S-a spus, cu temei, că presa occidentală nu s-a sincronizat cu evenimentele de la Chişinău. În ultimele zile, însă, au început să apară reportaje şi comentarii din capitala R. Moldova, chit că majoritatea cetăţenilor UE nu reperează încă just poziţia pe hartă a tânărului stat. Au apărut, fireşte, şi evaluările experţilor internaţionali. Nu e cazul să le inventariem aici, semnalăm doar o nedumerire. De multe - prea multe ori - analiza dedicată R. Moldova se cantonează într-un provincialism suspect.
Tot ce s-a petrecut în stânga Prutului este citit de unii comentatori, aproape exclusiv, cu o grilă locală. Se vorbeşte despre criză de generaţii, lipsă de consens politic, criză internă, se face chiar sociologia mişcărilor de protest etc. etc. Dar despre eventualele semnificaţii geopolitice ale evenimentelor din Chişinău nu se rosteşte nici o vorbă. Şi e greu de înţeles de ce. Comparaţi următoarea situaţie: imaginaţi-vă, de pildă, că, înainte de alegerile prezidenţiale din România, preşedintele român ar fi fost invitat, într-un interval de două luni, de două ori la Washington, iar la Bucureşti ar fi venit, succesiv, „ministrul de externe" şi „ministrul economiei" americane. Toţi analişti ar fi fost cu siguranţă interesaţi de semnificaţiile acestei relaţii intense şi evident că acest preambul ar fi contat enorm în evaluarea contextului electoral şi post-electoral.
Este exact ceea ce NU se întâmplă în cazul R. Moldova, deşi situaţia aici nu e ipotetică. În două luni au fost consemnate patru vizite importante: la 2 februarie, Preşedintele Voronin merge la Moscova - singurul şef de stat din CSI invitat la întronizarea noului Patriarh rus; la 23 februarie, Serghei Lavrov, Ministrul de Externe al Rusiei vine la Chişinău; la 2 martie, Voronin merge din nou la Moscova unde semnează, deşi promisese că nu o face, un document în trei - Rusia, RM, Transnistria - în care mulţumeşte Rusiei şi o consideră garant de stabilitate; pe 25 martie vine la Chişinău şi Ministrul economiei Federaţiei Ruse. Mai mult, taciturnul Serghei Lavrov a devenit extrem de vocal după 5 aprilie, apostrofând Occidentul şi dând „indicaţii preţioase" României, fie şi voalat, despre ce ar trebui să facă Bucureştiul în relaţia cu R. Moldova.
Chiar să nu conteze aceste lucruri? Căci, dacă preambulul preelectoral contează, atunci criza de la Chişinău nu s-a epuizat încă, deşi prea multă lume întoarce capul, discret, de la semnificaţiile şi posibilele consecinţe geopolitice.
Caragiale versus Havel la Chişinău
Am vorbit până acum despre geopolitică şi realpolitik. Dar cum se reflectă însă pe teren situaţia şi contextul evenimentelor din stânga Nistrului?
A făcut vâlvă, la vremea lui, eseul lui Vaclav Havel, „Puterea celor fără de putere", unde viitorul preşedinte vorbea, frumos, despre modul de a „trăi în adevăr" sau despre „fantoma care bântuie Europa de Est - adică cea a dizidenţei". Acest tip de atitudine, pe care cehul îl detalia, ar fi fost decisivă în schimbările din 1989-90. Asta era teza. Cu siguranţă, nu toţi cei care au citit la vremea respectivă eseul lui Havel au fost de acord cu autorul - dar aerul patetic, sentimental şi triumfător se plia pe o atmosferă de victorie anti-comunistă, totuşi, optimistă. Ce te costa să te declari, un pic, naiv?
Imaginaţi-vă însă un tânăr basarabean citind, zilele acestea, eseul dizidentului ceh. Cu siguranţă reacţia ar fi alta şi nimic din toleranţa lectorului anilor 89-90 nu ar mai exista. Cinismul cu care se confruntă „cei fără de putere" de la Chişinău pulverizează orice iluzie. Lumea „bună" a tăcut, perfid, pretextând Paştele catolic, schiul sau alte motivaţii din aceeaşi categorie.
Minciuna stă astăzi cu regele la masă. În realitate, în acest spaţiu, nu Havel rămâne reperul politologic - dacă o fi fost, cu adevărat, vreodată - ci... Caragiale. În nemuritoarea sa piesă - mai sus citată - a fixat paradigma revoluţiilor răsăritene fără greş. „Revoluţiile", atâtea câte sunt, trebuie să aibă „voie de la poliţie" sau „să fie anunţate la gazetă". Altminteri sunt (doar) risipă de entuziasm, puritate sau angajamente morale. Este ceea ce tinerii aceia curaţi şi exasperaţi de la Chişinău au învăţat pe pielea lor. În Est, a fi „fără de putere" înseamnă chiar să nu ai putere. Această lecţie le-a fost administrată basarabenilor nu doar de Federaţia Rusă sau Vladimir Voronin, nu doar de Papuc (Ministru de Interne) sau Ştirbu (şeful Comisiei Electorale Centrale), dar - vai! - şi de instituţii regionale sau instanţe mondiale.
Eşecul Politicii de Vecinătate
Evenimentele din stânga Prutului şi modul în care au reacţionat autorităţile ar fi cazul să aducă în discuţie sinceră şi un alt eşec: cel al Politicii Europene de Vecinătate. Istoria ei este ştiută. La începutul anilor 2000 încep dezbaterile pentru o asemenea iniţiativă, care, ulterior, se va concretiza prin negocierea Planului de Acţiuni cu fiecare stat în parte. În cazul R. Moldova, lucrurile sunt şi mai complexe. În octombrie 2005, la Chişinău s-a inaugurat prezenţa Delegaţiei Comisiei Europene, prilej cu care s-a semnat un memorandum privind lansarea unei misiuni la frontiera UE (EUBAM). Tot în 2005 s-a adoptat panului bilateral de Acţiuni RM-UE. Între timp a apărut şi un Centru Comun de Vize (la Ambasada Ungariei), un reprezentant special al UE pentru R. Moldova, ulterior au fost acordate preferinţe comerciale autonome şi s-a relaxat regimul de vize.
Unde suntem după patru ani de aplicarea acestor politici în regiunea estică? Câţi bani s-au cheltuit şi cu ce efecte? Cu cât s-a democratizat acest spaţiu? Este el mai aproape de valorile europene? A fost, până una alta, eficace un asemenea instrument?
Ce s-a petrecut la Chişinău a arătat că, mai degrabă, NU. Evoluţiile de acolo - dar şi cele din Ucraina sau Georgia - arată că implicarea UE în spaţiul estic nu a mers direct proporţional cu democratizarea acestor spaţii. Desigur, nu Bruxellesul în sine trebuie blamat pentru asta. Dar e clar că undeva s-a greşit - există o carenţă de viziune şi că poticnirea de pe Prut trebuie să fie prilej de reevaluări.
R. Moldova cade de pe harta europeană
Au venit şi reacţiile din diverse capitale sau instituţii europene. Timide, majoritatea, sau cel puţin prudente când e vorba de a acuza sau sancţiona făţiş Chişinăul. Faptul că cei care conduc astăzi R. Moldova au declanşat o sarabandă a acţiunilor anti-România, implicit anti-Europa, şi nimeni de la Bruxelles - ca poziţie politică unitară - nu pare foarte deranjat de asta stârneşte satisfacţii la Chişinău şi zâmbete pe sub mustăţi. E o victorie a Chişinăului diplomatic - se grăbesc unii să acrediteze.
Este însă o victorie à la Pyrrus! Încă o „victorie" ca asta în bătălia euro-atlantică a R. Moldova şi războiul va fi pierdut definitiv! Căci ceea ce nu pare să se înţeleagă la Chişinău este că momentul de care trebuie să te temi cel mai tare în relaţia cu Europa este atunci când Bruxelles-ul NU te mai critică! Atunci când poţi să faci, practic, tot ce vrei, fără să fii pedepsit sau apostrofat, chiar dacă e neconform cu norma şi normalitatea europeană. Atunci este semnul că ochii instituţiilor europene s-au întors, de fapt, de la tine. Cel puţin momentan. Tehnic vorbind, asta înseamnă că integrarea europeană se amână, că ai căzut de pe listă, că eşti trecut la rubrica „şi alţii" sau „deocamdată, nu". Ducând comparaţia mai departe, Chişinăul se plasează astăzi în ipostaza unui copil neastâmpărat care se joacă nestingherit în curte, se juleşte, se murdăreşte, îşi rupe hainele şi înjură. Dar nimeni nu spune nimic. În definitiv, dacă nu e copilul tău, de ce să îşi pese? Iar dacă puştiul zvăpăiat nu iese din curte şi nu ne deranjează la noi acasă, atunci să facă ce vrea...
Mai concret. Măcinată de propriile crize şi neputinţe, Europa instituţională nu doreşte să intre în nici o bătălie majoră în numele vecinătăţilor ei. Vrea stabilitate, nu extindere. Din această perspectivă, Summit-ul parteneriatului estic (PE) de la Praga este un veritabil test. R. Moldova va fi, după toate aparenţele, invitată. Dar ce va reprezenta asta? O victorie a diplomaţiei de la Chişinău? Nu. Dimpotrivă! Invitarea Chişinăului în acest Parteneriat - alături de state (Belarus, Armenia sau Azerbaidjan) şi lideri pentru care democraţia este doar o vorbă goală (Alexander Lukashenko, Serzh Azati Sargsyan - a cărui preşedinţie are în cont zece persoane decedate - şi Geidar Aliev - prin referendum mandatul prezidenţial este fără limită) este un semn limpede.
R. Moldova este asimilată, încă odată, în cadrul acestui „pachet" fără şanse pentru integrare. Un stat cu proximitate euro-atlantică, latin, care vorbeşte o limbă oficială a UE cade acum de pe harta Europei şi rămâne în zona gri, a stabilităţii fără dezvoltare. Asta înseamnă, în realitate, invitaţia Chişinăului la summitul de la 7 mai. Astăzi, R. Moldova nu se va mai compara cu România sau statele baltice, ci cu Belarusul, Armenia sau Azerdaidjanul.
Ce e de făcut? Cetăţenia ca mecanism de integrarea europeană
În faţa acestei crase lipse de proiect faţă de R. Moldova, poziţia României, exprimată prin discursul preşedintelui Băsescu, este cea a „cetăţeniei române" în regim de urgenţă pentru basarabeni.
Ce înseamnă asta? Subiectul - trebuie să o spunem din plecare - stă sub semnul unor simple impresii, distorsiuni sau clişee. Totuşi, peisajul este incontestabil mai complex şi desfide simplificări. Doar un exemplu, din multele care stau la îndemână şi care arată cât de plină de clişee este percepţia noastră faţă de asumările identitare din R. Moldova. În cadrul „Barometrului de Opinie publică - noiembrie 2007" (IMAS - IPP), fiind întrebaţi care este principalul motiv pentru care intenţionează să obţină sau deja au obţinut cetăţenia română, 48,5 la sută din respondenţi au răspuns că au nevoie de cetăţenie pentru a se deplasa liber în România, 32 la sută - pentru că se simt români, 10,2 la sută - pentru a se putea deplasa liber în UE şi doar 7,0 la sută - pentru a pleca să muncească peste hotare.
Asta spun cifrele. Problema este următoarea: de ce percepţia publică este astăzi dominată de ideea că basarabeni vor cetăţenia (doar) pentru a pleca în Occident? Pe ce se bazează această idee? Că există o asemenea opţiune este evident. Dar că ea este unică sau chiar dominantă, nu.
În esenţă, chestiunea acordării cetăţeniei nu este încorsetată de nici un aquis communitaire (după cum arată şi recenta deciziei a Franţei de a modifica procedurile de acordare a cetăţeniei, pentru a reduce termenele). De aceea este nevoie ca măsura să fie bine şi convingător argumentată. Iar pentru un mesaj coerent al Bucureştiului şi o percepţie corectă la nivelul instituţiilor euro-atlantice, problema cetăţeniei române trebui pusă pe trei paliere.
Trei clişee faţă de chestiunea cetăţeniei române
Primul clişeu legat de acordarea cetăţeniei este naţionalizarea excesivă a acestui gest. Problematica acordării cetăţeniei române pentru cetăţenii R. Moldova trebuie pusă - la Bucureşti, la Chişinău sau la Bruxelles - în contextul europenizării R. Moldova, ca soluţie eficientă pentru obţinerea acestui obiectiv. Fără să fie singura soluţie pentru europenizarea R. Moldova, cetăţenia română este indiscutabil parte a soluţiei. Acordarea cetăţeniei române, implicit europene, va induce o dinamică în interiorul societăţii din R. Moldova care, din păcate, acum nu există. Şi nu se vede deocamdată de unde ar apărea ea. E vorba despre acel factor dinamizator care mişcă societate sau generează o tensiune pozitivă în interiorul ei.
Acel factor lipseşte acum, iar acordarea cetăţeniei române ar putea fi acel catalizator. Cineva cu paşaportul românesc în buzunar este mult mai relaxat, psihologic, în primul rând, pentru viitorul lui şi al copiilor lui. O parte din timorarea pe care o poate resimţi cineva în raport cu autorităţile, diverse instituţii, birocraţia de aici - fie că este om de afaceri, intelectual, mic întreprinzător etc. - dispare. Sau se diminuează semnificativ. Orice s-ar întâmpla, el ştie că există o protecţie - element care funcţionează, într-o primă instanţă, la nivel psihologic. Un element care nu trebuie neglijat, nici la Chişinău sau Bucureşti, dar nici la Washington sau la Bruxelles, în condiţiile în care s-au înregistrat atâtea proiecte eşuate aici şi în condiţiile în care europenizarea şi modernizarea merg atât de dificil...
Al doilea clişeu ideologic este cel după care acordarea cetăţeniei române ar „goli" R. Moldova. Şi, implicit, s-ar repopula acest teritoriu cu slavi, în special ruşi. O asemenea afirmaţie este o aberaţie, nu numai pentru că nimeni nu a făcut demonstraţia legată de ce anume ar genera un „exod" al ruşilor în R. Moldova, dar şi pentru că statisticile din anul trecut arată limpede că un asemenea „exod" spre R. Moldova nu există. Dincolo chiar de aceste argumente, afirmaţia că cetăţeni română goleşte R. Moldova este o eroare. Nu cetăţenia goleşte R. Moldova, ci mecanismul vizelor‚ generează, mai degradă, aşa ceva! Având cetăţenia, problema respectivei persoane nu mai este cum să plece mai repede din R. Moldova, dacă vrea să facă asta, căci problema obsesiei plecării în Vest nu se mai pune. Poate pleca oricând.
Prim urmare, chiar şi când plecă să muncească, este mult mai probabil să se întoarcă acasă şi să încerce să trăiască european acolo, să asigure prosperitate lui şi copiilor lui, chiar să clădească o afacere, decât să se stabilească undeva în Occident sau România cu ipoteza revenirii cândva, nu se ştie când. Această protecţie psihologică nu o are omul care are doar viză pentru UE. O viză care nu se obţine uşor, dar care, odată obţinută, nu mai ai întotdeauna garanţia că va fi obţinută şi a doua oară. La care se adaugă şi procesul umilitor în care eşti implicat, de fiecare dată când aplici, oriunde aplici... Prin urmare, cel care are (doar) viză este candidatul principal la stabilire / muncă ilegală în Europa şi la ne-revenire acasă. Viza este mai degrabă mecanismul care goleşte R. Moldova, nu cetăţenia.
Al treilea clişeu este faptul că cetăţenia română ar periclita, chipurile, soluţionarea problemei transnistrene. Iarăşi eroare! Dacă dăm înapoi filmul evoluţiilor acestui conflict vom vedea că problematică cetăţeniei române nu a jucat, practic, nici un rol. Cei care susţin că da, vor trebuie să ne explice cum se facă că, deşi poziţia pro-rusă de după 2001 a preşedintelui Voronin şi a partidului Comuniştilor a coincis, practic, cu perioada în care acordarea cetăţeniei române a fost blocată, nu s-a sesizat nici un progres în soluţionarea conflictului trasnistrean? Pentru că ar fi fost îndeplinite toate condiţiile, în această perspectivă: pro-rusism şi anti-occidentalism din punct de vedere politic la Chişinău şi, concomitent, decuplarea de România, inclusiv prin stoparea procesului de acordare a cetăţeniei. Şi rezultatul a fost nul. A cupla acordarea cetăţeniei române cu soluţionarea conflictului transnistrean e o ţintă falsă.
Mai mult. Cetăţenia română este un instrument care, direct sau indirect, ajută la soluţionarea problemei. Acordarea cetăţeniei române este un instrument care ar face R. Moldova mai atractivă pentru populaţia din Transnistria din două puncte de vedere. În primul rând direct - mulţi transnistreni vor cetăţenia română! -, a doua oară indirect. Dacă suntem de acord că cetăţenia română este un factor de europenizare şi modernizare al R. Moldova, atunci acest mecanism va fi unul care va contribui la creşterea atractivităţii malului drept al Nistrului pentru cei care locuiesc pe malul stâng. Atractivitate care, din păcate, deocamdată nu există. Şi această carenţă rămâne un impediment major în soluţionarea problemei.
Faptul că Tiraspolul s-ar opune unui asemenea gest este iarăşi irelevent. Dacă ar fi să construim politici euro-atlantice exclusiv pe ce spune Igor Smirnov ar trebuie, ca prim lucru, să schimbăm formatul de negocieri în chestiunea transnistreană. Titlul de personae non-gratae în Transnistria aplicat de liderul nerecunoscutei republici ambasadorilor SUA şi al Cehiei din R. Moldova şi reprezentantului UE pentru R. Moldova a dat un semnal clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la tratative...
Tertium non datur
Dacă ar fi să dăm un nume eşecului occidental în Est acesta ar fi „integrare fără europenizare". Adică tentativa - azi eşuată - de a crede, naiv, că e posibil să ţii sub control aceste spaţii fără să le obligi, prin condiţionalizări dure, să se democratizeze, aşa cum ai făcut la vremea lor cu alte state răsăritene.
Prima concluzie: lipsa de sincronizare între „morcov" şi „băţ" a devenit endemică şi generatoare de eşec. A doua: nu poţi democratiza vecinătăţile tale dacă nu te interesează, în realitate, să ţi le asumi până la capăt. Altfel, şi le asumă altcineva! A treia concluzie: „Puterea celor fără de putere" nu există peste Prut. Există doar fie puterea Vestului fie, cea a Estului.
Tertium non datur.
Sursa: Adevarul
