O revoltă populară cu aspiraţii de revoluţie a redesenat în aprilie 2009 viitorul Republicii Moldova. Evenimentele-fulger de la Chişinău vor scrie, peste ani, o pagină în manualele de istorie.
Afişul electoral al Partidului Comunist din Republica Moldova e lipit neglijent pe uşa unui magazin alimentar. Din poza încărcată de un roşu intens, o femeie tânără, cu dantură impecabilă, promovează sloganul ‘Construim o Moldovă europeană împreună'.
Frumuseţile tinere cu zâmbete perfecte sunt însă de negăsit aici. Clienţii alimentarei? Şomeri cărora le lipsesc dinţii. Tinerii au plecat în Rusia sau în Europa, unde îşi construiesc singuri viitorul. E aprilie 2009 şi peste Prut comuniştii se pregătesc să câştige cel de-al treilea mandat legislativ consecutiv. E o chestiune de calcul constituţional: cine are majoritatea în Parlament, poate numi şi preşedintele Republicii.
Vladimir Voronin, omul care gestionează cu mână de fier destinele PCRM, nu mai are dreptul la încă un mandat prezidenţial. Pentru partidul său însă e vital ca frâiele puterii să nu cadă în mâna opoziţiei. De fapt, comuniştii nu prea citesc din Marx şi Lenin aici. PCRM-ul e o reţea de interese financiare, cu rădăcini invizibile care duc spre Kremlin. Oligarhia cu mască socialistă ţine o întreagă Moldovă captivă, controlând serviciile de informaţii şi televiziunile.
În câteva zile însă, toate calculele vor fi răsturnate. Ceva - jumătate speranţă, jumătate inconştienţă - nu poate fi controlat. E aprilie 2009 şi tinerii moldoveni se pregătesc de revoluţie.
FILMUL REVOLTEI
Cum se scrie istoria pe Twitter
5 aprilie 2009. Moldova e convocată în faţa urnelor, pentru alegerea parlamentarilor. La Chişinău se votează cu patimă şi speranţă. Dincolo de Capitala însă, ştampilele se lipesc de foile electorale cu resemnare şi teamă. Republica are toate caracteristicile unei ţări scindate: bătrânii trăiesc încă nostalgia erei sovietice, tinerii ştiu că viaţa poate arăta şi altfel. În dimineaţa lui 6 aprilie 2009, postul de televiziune NIT transmite, timp de o oră, o selecţie de hituri ABBA.
"The winner takes it all" se repetă obsesiv. Toată lumea ştie că NIT este aservit comuniştilor. Apoi, primele estimări apar: PCRM-ul a câştigat alegerile legislative. Pentru tinerii de peste Prut propoziţia se traduce aşa: viitorul se amână pentru încă patru ani. Zeci de studenţi ai Universităţii de Stat din Chişinău organizează un marş în faţa guvernului, ajungând ulterior la primărie. Aici, ei cer o autorizaţie pentru ziua următoare.
În seara lui 6 aprilie, sute de lumânări se aprind în faţa statuii lui Ştefan cel Mare din Chişinău, în semn de protest la adresa rezultatelor scrutinului. Mitingul e complet lipsit de incidente. Se anunţă doar continuarea protestului în ziua următoare, în Piaţa Marii Adunări Naţionale.
Provocarea
Pe 7 aprilie, vulcanul erupe în Moldova. Ştirile curg în valuri de la Chişinău. Manifestanţii pătrund în clădirile guvernamentale, forţele de ordine intervin cu tot arsenalul represiv, au loc ciocniri dure, se operează zeci de arestări, răniţii încep să umple spitalele, iar din Piaţa Marii Adunări Naţionale se ridică fumul şi mirosul de sânge. Pe imaginile venite la Bucureşti, se văd în mulţime steaguri româneşti, iar Vladimir Voronin nu ratează ocazia.
România e acuzată de orchestrarea evenimentelor, partidele de opoziţie de peste Prut demonizate pentru aspiraţiile unioniste şi PCRM-ul prezentat ca singura forţă partizană fidelă independenţei şi suveranităţii Moldovei. Manipularea e rotundă la Chişinău. Se va afla mai târziu: agenţii provocatori s-au aflat în primele rânduri ale manifestanţilor paşnici din faţa clădirilor preşedinţiei şi parlamentului, au încins spiritele şi au început să arunce cu pietre în trupele speciale din batalionul Scut şi în geamurile celor două edificii de stat.
Protestul paşnic al opoziţiei era deturnat după toate regulile scrise în manualele staliniste. Mai mult, în acea zi de 7 aprilie, toate căile de comunicaţii spre capitala fostei republici sovietice erau blocate de autorităţi pentru a împiedica accesul grupurilor de manifestanţi în oraş. Site-urile publicaţiilor de peste Prut erau inaccesibile, iar cotidianul „Timpul" acuza autorităţile că au deconectat centrul Chişinăului de la reţeaua de internet şi au blocat reţeaua de telefonie mobilă.
În tot acest timp, postul public de televiziune Moldova 1 transmitea desene animate şi muzică clasică. Schimbarea nu mai avea însă răbdare în cartierele Chişinăului. Informaţia a curs, de-a valma, pe mediile de socializare online. Twitter-ul a fost, pe 7 aprilie 2009, pentru Republica Moldova tribuna de la care vocea opoziţiei s-a putut face auzită.
ASUL DIN MÂNECĂ
În Moldova, revoluţia continuă
Istoria revoltei din 7 aprilie 2009 de la Chişinău s-a tot scris şi rescris în lunile care au urmat. Seminţele revoluţiei n-au mai apucat să rodească cu adevărat. În zilele care au curs după evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale, aparatul represiv al regimului lui Vladimir Voronin s-a asigurat, prin violenţă şi teroare, de stingerea protestului popular.
EVZ scria la vremea respectivă, direct din oraşul-interzis, despre măsurile dure luate împotriva manifestanţilor. Zeci de tineri au fost arestaţi şi bătuţi în beciurile poliţiei, informaţiile trunchiate masiv, iar partidele de opoziţie transformate în duşmanul cetăţeanului de rând.
La sfârşitul lui aprilie 2009, istoricul basarabean Igor Caşu declara într-un interviu pentru EVZ: "Aşa cum au demonstrat evenimentele, Moldova a făcut un salt înapoi în anul 1989, când decomunizarea era cuvântul la ordinea de zi, identitatea românească a basarabenilor contestată şi etichetată drept anti-statalism, represiunea împotriva celor care nu sunt de acord cu puterea - înăsprită, iar România - demonizată. Pentru Voronin, ca şi pentru bolşevici, dacă cineva se revoltă din cauza mizeriei, de vină nu este el şi regimul său, ci un duşman din exterior sau duşmanul din interior, pe post de a cincea coloană".
La Chişinău se caută un preşedinte
Întregul aparat de manipulare pus în mişcare de administraţia Voronin n-a reuşit însă să stingă flacăra aprinsă de revolta din 7 aprilie. Partidele de opoziţie, coalizate într-o alianţă căreia nimeni nu i-a dat şanse prea mari de supravieţuire, au reuşit să-şi joace magistral singurul as din mânecă. PCRM-ul, care conta pe 60 de mandate în urma scrutinului din 5 aprilie, ar fi avut nevoie de 61 de voturi în Parlament pentru a-şi valida opţiunea prezidenţială.
Comuniştii nu au obţinut însă votul necesar. Nici un membru al opoziţiei nu a trădat, iar anticipatele au devenit unica soluţie. Pe 29 iulie, un nou turnir electoral a propulsat decisiv schimbarea în prim plan. Deşi comuniştii au obţinut, din nou, cel mai mare număr de mandate, rezultatul lor a fost mult mai slab decât la alegerile din aprilie. Cu doar 48 de posturi în parlament, PCRM-ul nu putea numi nici măcar primul-ministru.
Cum arată politica de la Chişinău la final de 2009? Cu o alianţă a partidelor democratice instalată la putere, cu un partid comunist a cărui influenţă a fost mult diminuată, cu o societate care reînvăţă să respire după ani de zile de manipulări, cu o axă Chişinău-Bucureşti reintrată pe făgaşul unei relaţii normale, dar mai ales cu un viitor care nu mai înoată în apele tulburi ale neo-comunismului. Speranţa nu ţine însă loc de reformă în Republica Moldova. Incertitudinile sunt încă prezente pe agenda publică.
Ţara nu are nici acum un preşedinte, după tentativele eşuate ale opoziţiei de a a convinge opt parlamentari comunişti să voteze contra directivelor de partid. Cercul constituţional închide, de fapt, întreaga poveste a evenimentelor petrecute în Moldova după 7 aprilie. 2010 vine cu provocarea majoră a unor noi alegeri, în cazul în care blocajul politic actual se menţine. Sau cu perspectiva unei modificări a legii fundamentale, care să permită alegerea de către cetăţeni a preşedintelui. În Moldova, revoluţia continuă. (Evenimentul Zilei)
