Având ceva experienţă analitică mai curând în administraţie şi bugete locale decât în afaceri externe - deci fiind plasat la celălalt capăt al scalei de politici - rar îmi dau cu părerea pe chestiuni de diplomaţie.
Însă observând creşterea de vizibilitate pe care a căpătat-o în ultima vreme relaţia noastră cu Republica Moldova, şi încurajat în plus de înmulţirea fără precedent a comentatorilor amatori, care cu cât sunt mai neavizaţi şi guralivi, cu atât sunt mai bine înţepeniţi ca moderatori în prime-time, nu văd de ce n-aş face o excepţie.
Cu perspectiva celui care a petrecut recent câteva săptămâni la Chişinău, îmi dau deci şi eu un pic cu părerea unde nu mă pricep, în buna tradiţie dâmboviţeană.
Primul lucru care surprinde, privit de dincolo de Prut, este pariul politic complet debalansat făcut de diplomaţia română, dar mai ales de preşedintele Băsescu, pentru una din formaţiunile politice din spectrul complicat al Moldovei, care intră în septembrie într-o campanie electorală ce va dura toată toamna. Anume, pentru partidul preşedintelui interimar Mihai Ghimpu şi al nepotului său, primarul de Chişinău, Dorin Chirtoacă.
Ambii sunt personaje politice perfect onorabile şi intens mediatizate, atât în Moldova, cât mai ales în România, unde au fost prezente în anturajul prezidenţial în numeroase ocazii (inclusiv, de exemplu, la ultima campanie de alegeri), fiind împinse în mass-media română cât cuprinde, până la crearea impresiei că sunt singurii politicieni care contează în ţara vecină. Aceasta este o impresie greşită: partidul lui Ghimpu şi Chirtoacă este cam al patrulea în sondaje şi al treilea dintre partidele care acum formează alianţa pro-europeană de guvernare.
Flamboaianţa celor doi şi capacitatea lor de a produce declaraţii citabile maschează parţial subţirimea echipei şi a maşinăriei de partid în teritoriu. Nu e vorba că ei n-ar fi luat decizii curajoase în mandatele lor. Dimpotrivă, primarul Chirtoacă, aproape cu mâna goală, a dus la capăt reforme dureroase, dar necesare în municipiu în ultimul an, de pe urma cărora nu s-a ales decât cu înjurături (cam ca premierul Boc). Dar e vorba că există în Moldova şi alţi lideri politici, la fel de pro-europeni, dar ceva mai puţin vorbăreţi, în schimb mai pragmatici şi eficienţi, precum premierul Vlad Filat, care din motive obscure par că nu se află în graţiile Bucureştiului. Deşi el e deocamdată cotat cu prima şansă în înfruntarea cu comuniştii, n-a fost chemat niciodată în România să fie plimbat pe la TV, iar contactele cu echipa sa guvernamentală par să fie menţinute la minimul necesar de funcţionare şi protocol.
Acest dezechilibru e poate mai puţin vizibil în România, dar foarte vizibil la Chişinău. Explicabil: covârşitoarea majoritate a publicului de la noi n-are nicio idee de cum stau lucrurile în Basarabia contemporană, unde nu a călătorit niciodată, şi întreţine idei vagi şi romantice despre acest loc - idei fie "de bine", în sensul că toţi românofonii din Moldova s-ar uni mâine cu România dacă am catadicsi noi să le propunem; fie "de rău", că e o ţară plină de rackeţi care îţi dau în cap la primul colţ şi îţi fură ceasul şi maşina. Ambele idei, cu riscul de a şoca patriotismul superior şi posesiv al unora, sunt false. Aşa cum e şi ideea că în Republica Moldova publicul ar fi rămas înţepenit în dilemele simbolice din anii '90, prelungite artificial în epoca Voronin, cu limba română vs. moldovenească etc.
În realitate, majoritatea oficialilor declară azi fără probleme că vorbesc limba română. Dar asta nu înseamnă că doresc să renunţe la identitatea statală separată: şi ei, ca şi peste 80% din populaţie, vor ca Moldova să rămână ţară independentă. Nu zic, afinităţile politice sunt legitime, iar dacă Băsescu a decis în cunoştinţă de cauză să mizeze pe o anume carte, să fie primit.
Teama mea este însă că nu a decis în deplină cunoştinţă de cauză, ci superficial, pe baza unor informaţii şoptite de serviciile noastre secrete, oficiale şi neoficiale. Or, acestea şi-au dovedit cu asupra de măsură incompetenţa în trecut, când au susţinut cu relaţii şi bani, pe căi netransparente, diverşi lideri moldoveni pe fruntea cărora scria de la început "perdant", doar pentru că aceştia învăţaseră să practice o găunoasă, dar profitabilă retorică pro-unionistă. Au produs efecte opuse celor scontate şi au ajuns şi subiect de băşcălie pentru cetăţeanul moldovean informat, ceea ce este mare lucru pentru cât efort şi resurse s-au investit.
În loc să facem ce face orice ţară occidentală civilizată - adică o strategie la vedere de asistenţă, pusă pe internet, cu priorităţi şi apeluri de proiecte la termene date, pentru a finanţa schimburile comerciale, cooperarea administrativă sau întărirea societăţii civile în Moldova - noi continuăm şi azi să dăm bani în ţara vecină pe priorităţi vetuste, precum întreţinerea unor lamentaţii culturale de nivel pre-paşoptist. Sau încercăm să concurăm cu KGB-ul (mă rog, cum se cheamă el azi) în cumpărarea influenţă locală, încercare în care, de regulă eşuăm.
Cred că e vremea ca în loc să trimitem ajutoare de urgenţă sau trepăduşi semiprivaţi care pretind că leagă şi dezleagă la Chişinău, dar care ori nau acces la decizie nici pe departe cât lasă ei să se înţeleagă, ori nu există cine ştie ce decizie la care să aibă acces (că în fond guvernarea lor e tot cam ca a noastră, adică improvizată şi mai mult reactivă la crize), să punem de o cooperare cinstită, transparentă şi echilibrată, cu instrumente europeneşti, care pe termen lung dau rezultate mai bune. Iar dacă nu ne iese, măcar nu ne facem de râs. (EVZ, Sorin Ioniţă)
