Interlic.md

Delegaţia Fondului Monetar Internaţional (FMI), cu care Republica Moldova spera să încheie un acord de împrumut, a anunţat că şi-a anulat vizita la Chişinău.

Banca Mondială a anunţat că opreşte finanţările, la fel ca UE şi Suedia. Motivele acestei situaţii grave sunt anunţul liderilor coaliţiei că vor naţionaliza BEM, deşi finanţatorii internaţionali recomandaseră lichidarea acesteia, precum şi incapacitatea Guvernului de a adopta proiectul de lege privind modificarea Legii Consiliului Naţional de Integritate. Partenerii de dezvoltare consideră că naţionalizarea nu înseamnă altceva decât continuarea jafului din banii contribuabilului, de aceea resping cu hotărâre această variantă propusă de puterea de la Chişinău. Ruptura cu finanţatorii internaţionali ar putea însă rezerva Republicii Moldova soarta României lui Ceauşescu sau a Greciei lui Tsipras.

Naţionalizarea se face cu voia hoţilor

Naţionalizarea înseamnă transferarea dreptului de proprietate de la un deţinător privat către stat, după o dreaptă si prealabilă despagubire. Practic, în cazul BEM, statul Republica Moldova va prelua proprietatea acţiunilor BEM de la deţinătorii acestora, persone fizice si juridice, după ce în prealabil va plăti către aceştia o despăgubire. Dar, deoarece, BEM este o companie publică, adică listată la bursă, această preluare nu se poate face obligatoriu, ci se poate doar apela la mecanismul de `”squize-out”, adică statul va trebui să facă o ofertă publică de preluare, la un preţ al acţiunii care să reprezinte o medie a preţului actiunii din ultimele 12 luni.

Aceasta ofertă poate fi însă facută de către stat numai după ce devine acţionar majoritar BEM, de exemplu prin conversia datoriilor BEM la bugetul statului în acţiuni.

Dar mecanismul de conversie datorii-acţiuni trebuie constat de către o instanţă, în urma insolvenţei el nu este automat. Adică, pentru ca Republica Moldova să ”naţionalizeze” BEM, ar trebui ca mai înainte o instanţă să constate insolvenţa, sau Parlamentul să decidă acest lucru prin lege, cu acordul actualilor acţionari.

Concluzii:

Naţionalizarea se poate face doar cu acordul actualilor acţionari majoritari;
Nationalizarea ar costa 7-8% din PIB;
După naţionalizare, statul ar trebui sa platească toate datoriile asumate anterior de catre BEM, adică încă 10% din PIB;
Practic, deficitul bugetar al Republicii Moldova ar urca, doar în primul an la peste 17%, ceea ce l-ar face nesustenabil şi ar atrage după sine „falimentul” – intrarea în incapacitate de plată a Republicii Moldova.
Din 2014 şi până în prezent, rezerva valutară a BNM a scăzut de la 2,7 miliarde dolari la 1,7 miliarde dolari. „Naţionalizarea” BEM ar topi rapid ultimele rezerve ale BNM, iar Republica Moldova ar intra într-o criză mult mai gravă decât cea din 1998.
Oficialii confirmă previziunile FUMN: Miliardul furat e doar vârful aisbergului

Pe 24 februarie 2015 o analiză a FUMN susţinea că:

„De exemplu, este foarte posibil că banca din Chişinău să fi avalizat bilete la ordin, sau să fi lombardat credite ale unor bănci de prin Caucazul de Nord. Aşa că în bilanţul băncii se vede că există banii, numai că peste o lună sau peste doi ani un agent economic sau o bancă de prin centre financiare internaţionale ca Ţhinvali sau Mahacikala se pot prezenta la Chişinău pentru a executa o garanţie acordată de o bancă moldovenească. Aşa că pagubele ar putea fi mai mari decât se crede”. AICI

Din păcate, persoane oficiale ne-au dat dreptate câteva luni mai târziu: Pe 10 iunie 2015, Natan Garştea, în acel moment consilierul financiar al premierului Chiril Gaburici a informat că:

„lichidarea BEM ar exclude riscul unor noi litigii contra băncii. Oricând ne putem pomeni cu noi contracte confirmate în jurisdicţii internaţionale obscure, care prevăd iar şi iar plăţi din partea BEM”. AICI

Pe 16 iunie 2015, Alex Kremer, directorul Băncii Mondiale (BM) pentru Republica Moldova a declarat:

„Orice încercare de a naționaliza și recapitaliza Banca de Economii nu ar spori doar costul direct pentru bugetul public, dar ar crea și un risc ca banii contribuabililor să fie utilizați pentru a acoperi pierderile ascunse și pierderile potențiale de viitor”.

Aşadar, exact ce anunţa FUMN încă din luna februarie 2015. Finanţatorii internaţionali se tem că odată naţionalizată BEM, statul ar fi tentat să ia asupra sa răspunderea privind pierderile ale băncii ascunse şi care vor ieşi la iveală în viitor.

„Naţionalizarea” înseamnă continuarea jafului

Bancorex, Banca de Comerţ Exterior a României a fost una dintre principalele bănci româneşti. Prăbușirea Bancorex a început în 1997. O dată cu instaurarea Guvernului Ciorbea, Curtea de Conturi a descoperit nereguli grave: acordarea de credite cu garanții fictive unor firme sau mari companii de stat, astăzi falimentare. De exemplu, firma SANCA, a lui Alexandru Răducanu, a primit aproape 60 de milioane de dolari si a garantat cu nişte grajduri dărăpănate. În realitate, garanţiile valorau nimic. Pentru că erau nişte grajduri fără geamuri, fără acoperiş şi nişte terenuri luate în arendă.

Pe lista datornicilor au fost şi firmele fraţilor Viorel şi George Constantin Păunescu. Cu ajutorul celor 200 de milioane de dolari luaţi prin mai multe firme de la Bancorex, ei şi-ar fi construit imperiul financiar pe care îl deţin acum şi care este evaluat la câteva sute de milioane de euro. Fraţii Păunescu ar fi primit banii în urma unor intervenţii politice.

În 1999 statul român decide rezolvarea problemei Bancorex prin fuziunea cu Banca Comercială Română (BCR), la data respectivă bancă cu capital de stat, deci România a ales „naţionalizarea” în loc de lichidare. Activele performante şi sediul au fos preluate de BCR. Statul român şi-a asumat pagubele şi le-a acoperit printr-o emisiune de obligaţiuni de 2,4 miliarde dolari. Banii au fost folosiţi pentru a se plăti debitele Bancorex şi scadenţele din următorii doi ani.

Pe vremea aceea, în România garanţiile acordate de bancă nu erau trecute în bilanţ, exact aşa cum se întâmplă acum în Republica Moldova. Din acest motiv, oricând putea apărea cineva care să ceară banii de la BCR, succesoare Bancorex, pentru vreun credit garantat de aceasta din urmă şi neachitat. Aşa că încăpăţânarea autorităţilor de la Chişinău de a respinge recomandarea FMI privind consemnarea în bilanţul băncilor a garanţiilor acordate de bănci este cât se poate de dubioasă.

Din cauza existenţei pierderilor ascunse, fenomen care cu siguranţă există şi la BEM, la privatizarea BCR, statul român a convenit în contractul de privatizare cu cumpărătorul, banca austriacă Erste, ca aceasta să plătească în numele Bancorex garanţiile acordate de aceasta, pe măsură ce vor apărea, sumele urmând apoi a fi decontate de statul român. Până acum s-au plătit în acest mod alţi 1,4 miliarde dolari, urmând a mai fi plătiţi încă 0,4 miliarde, în total 1,8 miliarde dolari.

Acordarea acestor garanţii a fost de la început o schemă frauduloasă. De exemplu, Combinatul Siderurgic Reşiţa a obţinut aşa numitul Credit Spaniol cu garanţia Bancorex de 55 milioane dolari, dar succesoarea acesteia, BCR, a trebuit să plătească peste 100 milioane de dolari, din cauza penalităţilor din contractul de împrumut, care au fost suspect de mari. A mai apărut banca industriaşului rus Arkadii Volski, care a revendicat 28 milioane dolari, bănci din Emiratele Arabe Unite şi aşa mai departe, toate solicitând executarea garanţiilor acordate de Bancorex.

Pe de altă parte, la fuziunea Bancorex cu BCR, de fapt naţionalizarea Bancorex, s-a hotărât ca creditele neperformante acordate de bancă să fie recuperate de o autoritate de stat înfiinţată anume în acest scop, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB). Rolul autorităţii de stat era să recupereze prejudiciul. AVAB scotea la licitaţie creanţele pe care le avea asupra debitorilor Bancorex ca urmare a creditelor luate de aceştia şi nerestituite. Dar speranţa de recuperare a creditelor era foarte redusă, iar combinaţiile financiare aferente foarte încurcate, aşa că de obicei la licitaţii nu se prezentau oameni de afaceri obişnuiţi, pentru că aceştia nu doreau să-şi piardă banii sau să intre în conflicte cu cineva ori în combinaţii dubioase. Astfel, la licitaţii se prezentau chiar debitorii, care se aflau în spatele firmelor off shore participante şi reuşeau astfel să-şi cumpere propriile creanţe în medie cu 10% din valoarea acestora. De exemplu, Hotelul „Intercontinental” (garantie imobiliara) a fost cumparat, prin firme off-shore, tot de catre debitori, fraţii Păunescu, cu o suma de 12 ori mai mica decât valoarea creanţei asupra lor, şi pe care AVAB a scos-o la licitaţie.

Naţionalizarea prin fuziune a Bancorex nu a pus punct jafului. Razvan Temeşan, preşedinte în cea mai neagră perioadă a Bancorex, spune că, de fapt, furtul adevărat a început cu adevărat o dată cu închiderea definitivă a băncii. De altfel, susține că acesta ar fi fost şi scopul pe care l-ar fi urmărit cei care, intenţionat, ar fi provocat falimentul Bancorex:

Concluzii:

Neacceptând lichidarea Bancorex, statul român a preluat la serviciul datoriei publice datorii de 2,4 miliarde USD, la care s-au adăugat alţi 1,8 miliarde dolari, pierderile ascunse prin garanţii acordate de bancă; în schimb lichidarea ar fi costat doar 1,1 miliarde USD;
Fuziunea a permis apoi ca pe criterii politico-mafiote să se distribuie activele preluate de către stat unor oameni de afaceri influenţi, sau chiar celor ce garantaseră cu ele, ori chiar celor care luaseră creditele şi nu le restituiseră.

Marian Lupu şi Vlad Filat au făcut greşala fatală

Pe 10 iunie 2016, după o şedinţă a conducerii coaliţiei de guvernământ de la Chişinău Marian Lupu şi Vlad Filat, au anunţat că „cea mai bună soluţie este naţionalizarea BEM”. Filat a mai adăugat că APEM va avea şi o iniţiativă parlamentară în acest sens. La şedinţa respectivă a participat şi premierul Chiril Gaburici, care numai peste două zile şi anunţat demisia din fruntea Executivului. Motivul principal al demisiei lui Gaburici pare să fi fost decizia APEM de naţionalizare a BEM, din moment ce el susţinea lichidarea băncii, aliniindu-se astfel la poziţia în această privinţă a partenerilor occidentali de dezvoltare.

Cu seninătate, Vlad Filat a mai anunţat şi că problema naţionalizării BEM va fi discutată cu delegaţia FMI. Numai că a doua zi, pe 13 iunie, reprezentantul Fondului anunţa că delegaţia FMI şi-a anulat vizita la Chişinău amintită de Filat, ce urma să aibă loc pe 16 iunie 2015.

Anularea unei asemenea vizite nu se face de azi pe mâine, fiind necesare aprobări de la mai multe niveluri. De fapt, decizia de întrerupere a relaţiilor era deja luată de către FMI, ca urmare a totalei lipse de cooperare a autorităţilor de la Chişinău, dar se aştepta doar un prilej pentru a se anunţa anularea vizitei, adică a îngheţării relaţiior bilaterale, pentru că FMI nu doreşte nici să pară prea drastic, neînţelegător faţă de statele care îi solicită asistenţa.

Prilejul aşteptat de FMI pentru anularea vizitei a venit repede, prin anunţul lui Marian Lupu şi Vlad Filat că vor „naţionaliza” BEM.

FMI a manifestat o duritate fără precedent în ultimii 25 de ani

Delegaţia FMI şi-a anulat vizita la Chişinău, nicidecum nu a amânat-o, spre exemplu în aşteptarea numirii unui nou premier, ca urmare a demisie neaşteptate a lui Chiril Gaburici. Anularea vizitei înseamnă că aceasta nu va mai fi efectuată deloc. Cel mai grav lucru pentru relaţia dintre FMI şi Republica Moldova este că nu a fost anulată doar vizita negociatorului Fondului, care urma să discute cu autorităţile de la Chişinău scrisoare de intenţie în vederea încheierii unui acord cu FMI. A fost însă anulată şi vizita echipei tehnice, care trebuia să vină să facă evaluările periodice. Nu s-a mai întâmplat în ultimii 25 de ani ca vizita unei echipe tehnice a FMI să fie anulată. Aşadar, semnalul FMI a fost cât se poate de drastic. Cel puţin deocamdată, nu mai există relaţii între FMI şi Republica Moldova.

Puterea de la Chişinău nu se trezeşte din pumni, ca boxerii

Loviturile vin una după alta, dar puterea de la Chişinău, aflată parcă în transă, nu se mai trezeşte din pumni, cum se spune că fac unii boxeri.

Pe 1 iunie 2015, s-a aflat că Suedia a suspendat fonduri de 2,4 milioane dolari destinaţi reformei MAI.

Pe 2 iunie 2015 ambasadorul american James D. Pettit, a fost foarte dur faţă puterea de la Chişinău, în cadrul unei emisiuni a postului de televiziune Jurnal TV. Însăşi prezenţa sa la acest post extrem de critic la adresa puterii este un semnal clar. Pettit putea să aleagă un post mai neutru, să zicem Pro TV Chişinău, sau postul public Moldova 1. Ambasadorul SUA a declarat că furtul miliardului este ceva „şocant” şi a cerut „o investigaţie până la sfârşit” – cu alte cuvinte, până se ajunge la peştele cel mare. Pettit a sugerat însă îndoiala sa că Procurorul General şi Centrul Naţional Anticorupţie (CNA) ar putea face o investigaţie care să nu fie influenţată politic.

Pe 16 iunie 2015 Alex Kremer, directorul Băncii Mondiale pentru Republica Moldova a anunţat că instituţia sa nu va mai transfera Chişinăului suma de 45 milioane dolari destinată reformei Justiţiei. În aceeaşi zi, şeful Delegaţie UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, a mai dat şi el o lovitură, ameninţând că UE va tăia fondurile alocate Republicii Moldova pentru Reforma Justiţiei. UE alocase în acest scop 60 milioane euro, din care deja a tăiat 12% în toamna lui 2014 din cauza lipsei reformelor.

Refuzul adoptării Legii CNI a fost lovitura de graţie

Comisia Europeană a scris o scrisoare tuturor partenerilor de dezvoltare ai Republicii Moldova, prin care a solicitat acestora să se solidarizeze cu UE şi prin îngheţarea fondurilor de asistenţă până la soluţionarea cererilor de depolitizare a CNI. Destinatarii scrisorii sunt SUA, FMI, Banca Mondială, Banca Europeană de Investiţii (BEI), Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), USAID (agenţia de dezvoltare a SUA), Polonia, Suedia ş.a.m.d. În lipsa informaţiilor, opinia publică şi presa din Republica Moldova tot mai speră că nu e sigură tăierea finanţărilor de la UE: „UE ar putea îngheţa finanţările” titrează ziarele din Chişinău. În realitate acestea deja au fost blocate.

Motivul furiei UE a fost acela că Guvernul Republicii Moldova nu a reuşit la şedinţa sa din 16 iunie 2015 să adopte prin vot proiectul de lege privind modificările la legea Comisiei Naţionale de Integritate (CNI). Politicienii de la Chişinău au arătat astfel că sunt îngroziţi de legislaţia de integritate şi anticorupţie din România, şi resping posibilitatea adoptării unui asemenea model şi în Republica Moldova, de teama să nu ajungă în puşcărie. Un ministru PLDM, ce se bucură de o deosebită credibilitate în faţa partenerilor occidentali, i-a „turnat” pe miniştri democraţi că s-au opus adoptării proiectului de lege CNI.

Puterea de la Chişinău pe urmele lui Ceauşescu şi Tsipras

Fostul preşedinte român Nicolae Ceauşescu a rupt şi el relaţiile cu finanţatorii recesiuneinternaţionali, preţul plătit fiind subminarea economiei naţionale, suferinţele îngrozitoare îndurate de români între 1981-1989 şi, în final executarea lui Ceauşescu şi a soţiei sale în cazarma de la Târgovişte. România fusese cel mai pro-occidental şi pro-american stat din blocul sovietic, şi devenise unicul stat acţionar la FMI încă din 1970, spre furia Moscovei. Adică România era „un elev premiant”, cum fusese şi Republica Moldova până anul trecut. Inclusiv cu ajutorul preşedintelui american Richard Nixon, un susţinător al lui Ceauşescu, România primise într-un deceniu circa 10 miliarde dolari cu care reuşise să construiască o industrie modernă, cu tehnologii occidentale, România atingea ritmuri de creştere economică uimitoare, de 14% pe an.

Numai că în 1981 România era aproape de intrarea în încetare de plăţi. Ceauşescu construise rafinării cu o capacitate de rafinare de 35 milioane tone anual, iar şocul petrolier din 1979 la care s-a adăugat alugarea şahului Iranului, partenerul său, cu care încheiase contracte pentru petrol, a pus în gravă dificultate această industrie românească. O altă lovitură pentru Ceauşescu a fost decizia SUA de a majora peste noapte dobânzile, aşa că în 1981 România numai pentru dobânzi avea de plătit 3 miliarde dolari, de la 8 milioane dolari în 1976.

În această situaţie, Ceauşescu a apelat la FMI, aşa cum făcuse şi după inundaţiile din 1970 şi cutremurul din 1977. Pe 15 iunie 1981 FMI a semnat cu România un acord de împrumut de 1,3 miliarde dolari, dar i-a pus condiţia să reducă investiţiile în industrie şi să crească în schimb alocările pentru agricultură. Dar Ceauşescu nu a dorit să se conformeze acestor cerinţe.

Pentru Ceauşescu a refuzat să se conformeze cerinţelor din Acordul cu FMI şi să beneficieze astfel de tranşa de împrumut, România nu mai avea bani lichizi cu care să facă plăţi externe. Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE) a fost nevoită să se împrumute în fiecare zi pe termen scurt, dobânzile la acest tip de credite fiind enorme. Din cauza acestor manevre s-a dus vestea în piaţă că România este în dificultate, şi atunci au început să curgă şi refuzurile de împrumut. În sfârşit, a venit şi lovitura finală. Prin sistemul internaţional de plăţi SWIFT BRCE a anunţat cele 2600 bănci corespondente ale sale din lumea întreagă că România a intrat în încetare de plăţi.

Pe 3 noiembrie 1981 creditorii occidentali au refuzat amânarea plăţii datoriilor iar peste alte două săptămâni FMI a anunţat că nu va elibera tranşa de împrumut pentru România, din cauza situaţiei economice dezastruoase a ţării. În replică, Ceauşescu a anunţat pe 16 decembrie că renunţă la acordul cu FMI şi că va rambursa integral şi în avans datoria externă. Cu alte cuvinte, că rupe relaţia cu finanţatorii internaţionale. Pentru a plăti datoriile, Ceauşescu a renunţat la importuri, privând industria de piese de schimb şi tehnologii occidentale, a golit conturile întreprinderilor şi a înfometat populaţia, efectul fiind dezastrul economic şi executarea lui la zidul de la Târgovişte. Tot sacrificiul cerut de decizia nesăbuită a lui Ceauşescu de a rupe relaţia cu FMI a fost în zadar. În 1990 FMI a şters datorii de zeci de miliarde de dolari unor state ca Polonia sau Egipt.

România a fost discreditată pe pieţele financiare internaţionale, şi abia la aproape un deceniu de la moartea lui Ceauşescu, prin 1997-1998 şi-a normalizat pe deplin relaţiile cu FMI şi Banca Mondială.

Esenţa crizei greceşti este aceea că premierul radical de stânga Alexis Tsipras ar vrea ca Grecia să nu mai plătească deloc datoria de 316 miliarde euro, din motive politico-ideologice, deşi UE şi FMI i-au pus la dispoziţie o schemă prin care să plătească, iar guvernul precedent Samaras pornise pe drumul cel bun. Refuzul plăţii tranşelor din datorie ar însemna însă intrarea în default, încetare de plăţi, şi ruperea relaţiilor cu finanţatorii internaţionali, UE (BEI, BERD, Banca Centrală Europeană), FMI, Banca Mondială.

Într-un asemenea scenariu, Grecia nu va mai avea acces la finanţări ani de zile de acum înainte, pentru că nimeni nu ar mai avea curaj să împrumute un asemenea stat. În lipsa finanţărilor, Grecia nu va mai putea participa la circuitul comercial internaţional, care se face întotdeauna pe credit şi prin bănci, nu cu bani la sacoşă. Investitorii străini vor ocoli Grecia, ceea ce va însemna că nu se vor mai crea locuri de muncă, în condiţiile în care şomajul în rândul tinerilor este de 40%. Veniturile salariaţilor şi pensionarilor se vor diminua cu cel puţin 30%. Cândva, în viitor, poate lucrurile se vor mai potoli, iar Grecia va fi nevoită din nou să încerce să apeleze la finanţatorii internaţionali. Chiar dacă atunci vor fi alţi bancheri, memoria pieţelor financiare rămâne însă intactă, iar Grecia va fi privită ca o ciumată şi peste o generaţie.

Discurile politice ale lui Nicolae Ceauşescu şi Alexis Tsipras sunt asemănătoare: ”să nu mai depindem de FMI şi Banca Mondială, pieţele financiare internaţionale vor să ne îngenuncheze, să nu ne spună alţii ce să facem la noi în ţară”.

Guvernanţii de la Chişinău au exact aceeaşi mentalitate. Au rupt de facto relaţiile cu finanţatorii internaţionali (FMI, Banca Mondială, UE cu instituţiile sale financiare, BCE, BERD, BEI) pentru că „nu vor să le dicteze alţii la ei acasă”. Ei nu doresc lichidarea BEM, cerută de UE, FMI, Banca Mondială, pentru că ar contraveni intereselor oculte ale oligarhilor. Nu doresc să facă reformele în justiţie cerute de UE pentru că şi acestea ar pune în pericol poziţiile oligarhilor. Dar nu au altă ieşire.

UE a avut multă răbdare cu Grecia pentru că un colaps al acestui stat ar putea afecta moneda euro, precum şi coeziunea UE şi NATO. Dar un eventual colaps al Republicii Moldova nu prea ar afecta pe nimeni, şi acesta este şi motivul pentru care finanţatorii internaţionali au pus piciorul în prag şi se arată intoleranţi faţă de tragerile de timp ale puterii de la Chişinău. Aşa că Republica Moldova ar putea avea soarta României lui Ceauşescu sau a Greciei lui Tsipras cu mult mai repede decât se presupune în general.

Republica Moldova va deveni un stat eşuat?

Economia Republicii Moldova prezintă unele caracteristici proprii statelor fragile. Asemenea unor state precum Mali sau Kosovo, Republica Moldova este strict dependentă de asistenţa financiară din străinătate pentru a-şi acoperi deficitele bugetare. Dacă asistenţa externă este retrasă, va apărea pericolul ca statul să aibă mari dificultăţi.

Riscul de „default”, adică de intrare în încetarea de plăţi externe este redus, pe termen mediu. Serviciul datoriei externe, adică suma plătită în contul achitării acestei datorii este destul de mică, reprezentând mai puţin de 5% din suma exporturilor şi a remiterilor, aşadar putând fi achitată fără probleme deosebite.

Numai că Republica Moldova ar putea înregistra un deficit bugetar foarte mari din cauza retragerii asistenţei financiare externe, aşa că unica soluţie pentru plata pensiilor, salariilor, acoperirea cheltuielilor instituţilor publice, ar fi tipărirea de bani, adică declanşarea spiralei inflaţioniste.

Teoretic, singura soluţie de salvare ar fi instalarea rapidă a unui guvern la Chişinău, care să aibă în spate o majoritate parlamentară solidă. Un premier cu autoritate şi sprijinit necondiţionat de coaliţie ar trebui să îndeplinească toate măsurile de reformă solicitate de partenerii de dezvoltare. De asemenea, ar trebui să îşi asume lichidarea BEM.

Numai că este foarte greu de imaginat că se poate încheia rapid o alianţă majoritară de guvernare, că va fi găsit un premier cu autoritate, şi mai cu seamă că liderii coaliţiei ar accepta reformele din economie şi Justiţie, precum şi lichidarea BEM, cu scopul încheierii acordului cu FMI şi a reluării asistenţei financiare externe de la UE, SUA, Banca Mondială, BEI, BERD, USAID ş.a.m.d. Viitorul se arată destul de sumbru pentru Republica Moldova.

Raport FUMN elaborat de Departamentul de Studii Estice, Departamentul de Studii Economice